Ne mai iubim în vreun fel ţara?

0
0
1 decembrie 1918

„Adevăratul soldat luptă nu pentru că urăşte ceea ce se află în faţa lui, ci deoarece iubeşte ceea ce se află în spatele lui”, scria eseistul britanic G.K. Chesterton.

Cred că asta e poate cea mai importantă întrebare pentru acest 1 decembrie care a trecut. Nu retorică goală, nu naţionalism răsuflat, nu patriotism bombastic – nu la asta mă refer. Mai înseamnă însă oare acest loc ceva pentru noi?

Cum vorbim despre România, în discuţiile cu străinii? Dar cu alţi români? Cum vorbim despre oraşul de unde ne tragem, despre casa noastră? Cum ne raportăm la lucrurile de acasă, care ne definesc, sau ar trebui să ne definească? La oraşul sau la satul de unde provenim sau unde locuim, la stradă, la pământuri, dacă avem sau am moştenit, la casa propriu-zisă? Ne mai pasă de toate acestea, sau le luăm ca ceva de la sine înţeles? Sau, mai rău, ca pe un balast, ceva jenant, o vechitură care mai mult ne încurcă şi de care aşteptăm cu prima ocazie să ne descotorosim?

Postasem ieri pe Facebook câteva versuri dintr-o poezie populară care aminteau de jertfa a mii de ostaşi români pentru eliberarea Ardealului de Nord, în Al Doilea Război Mondial. Şi extrapolam, vorbind de jertfa românilor în cele două războaie mondiale şi amintind că integritatea fie şi parţială a ţării s-a păstrat cu mult sânge. Şi cu ajutor de la Providenţă. De aceea, această moştenire nu ar trebui „luată de bună” şi nu e un ciuruc sau un flecuşteţ. Postarea a iscat polemici între comentatori, unii reproşând că acei soldaţi au murit luptând contra nemţilor şi că n-ar fi, aşadar, chiar nişte eroi. Nu era intenţia mea să stârnesc astfel de polemici complet off-topic de Ziua naţională aşa că am şters versurile populare. Prima mea observaţie însă e că românii au luptat în istorie şi contra ruşilor lui Stalin, şi contra nemţilor lui Hitler, şi contra maghiarilor bolşevici; şi contra polonezilor, şi contra turcilor, şi contra tătarilor, şi contra altor naţii. Aşa este când eşti un popor mic, aflat la confluenţa unor mari imperii şi supravieţuind aproape miraculos intereselor mereu divergente ale acestora.

„Adevăratul soldat luptă nu pentru că urăşte ceea ce se află în faţa lui, ci deoarece iubeşte ceea ce se află în spatele lui”, scria G.K. Chesterton. De aceea nu există eroi „buni” şi eroi „răi” sau cu care să ne fie ruşine, după cum se schimbă paradigmele istoriei. Indiferent cu cine au luptat, eroii români au luptat, mereu, pentru că iubeau ceea ce se afla în spatele lor. Şi nu e retorică să spui asta când vorbeşti despre o ţară mai mereu cotropită şi împărţită, care nu a avut niciodată un destin imperial. Eroii noştri au luptat pentru familiile lor, pentru părinţii şi copiii lor, pentru satele de unde se trăgeau şi pentru pământul care le asigura supravieţuirea. Am vorbit cu mulţi veterani, bunici, străbunici, rude care au luptat în cele două mari războaie. Nu se punea problema să nu lupte, oricât de vitrege ar fi fost condiţiile, ar fi fost un lucru ruşinos. Ar fi fost un act de trădare.

La ce visează acum românii? Mulţi visează la Germania „untului şi a oţelului”, cum spunea Constantin Noica. Şi la alte ţări mai avansate economic care echivalează cu confortul şi prosperitatea materială; care îţi pot oferi ceva mai mulţi bani şi un statut social superior în ochii celor rămaşi acasă. Însă poate că românii, în goana după aceste vise (care în unele cazuri se dovedesc iluzorii), uită să mai urce în podul bunicilor. Şi să deschidă lada aceea veche şi prăfuită, în care s-ar putea încă să se găsească nişte mari comori. Deoarece există încă valori morale şi spirituale aici. Suntem moştenitori nu doar ai unui ethos tradiţional remarcabil; suntem moştenitorii spaţiului bizantin şi ai marii culturi bizantine. Suntem moştenitorii unui extrem de bogat tezaur cultural şi spiritual. Pe care îl ignorăm sau îl risipim adesea mult prea uşor. După cum scria tot Chesterton, suntem nu rareori precum acei moştenitori „care spun avocatului să vândă toată nenorocita de moşie, cu căţel şi cu purcel, şi să le dea nişte bani cash pe care să-i arunce la curse sau în vreun club de noapte.”

Sigur că unii români au plecat după 1990 din ţară de foame sau din disperare, şi e un lucru trist, care ţine de noile vicisitudini ale istoriei. Însă mulţi alţii au plecat pentru un trai mai bun sau un statut mai bun. Şi nu doar la cei care au plecat fizic mă refer prin cele de mai sus. Într-un fel, toţi sau mai toţi am plecat din ţară, după 1990. În sensul în care această ţară a încetat să mai reprezinte ceva pentru noi. Am părăsit-o când a început să ne fie ruşine cu ea. Când ne-am negat identitatea de români dându-ne drept italieni sau spanioli în timpul vacanţelor în străinătate. Când ne-am abandonat casele părinţilor sau bunicilor de prin sate, vânzându-le pe te miri ce. Când am părăsit mormintele bunicilor şi străbunicilor, abandonându-le sub buruieni sau lăsându-le la voia administraţiei cimitirelor. Când a început să ne fie ruşine să vorbim despre credinţa noastră în public şi am înlocuit-o prea grabnic cu tot felul de mode şi clişee seculariste care nu sunt nici măcar originale; au fost atâtea altele asemănătoare în istorie. Când am abandonat orice proiect de ţară şi orice încercare de a contura un viitor cât de cât coerent pentru noi şi familiile noastre, aici.

Nu despre naţionalism vorbesc în aceste rânduri. Nici măcar despre patriotism; deşi patriotismul e un sentiment absolut legitim, a cărui absenţă ciunteşte şi urâţeşte sufletul. Şi nici despre vreo construcţie politică – personal, nu mă regăsesc în valorile nici uneia dintre formaţiunile de pe eşichierul politic actual. Ci vorbesc despre a înţelege de unde venim şi cine suntem. Şi despre a ne cunoaşte pe noi înşine. Parafrazându-l pe C.S. Lewis, putem spune că dacă ne-am născut aici, dacă am ajuns să trăim acele vremuri, Dumnezeu ne-a aşezat pe fiecare dintre noi în aceste circumstanţe cu un rost. Putem să refuzăm cu totul acest rost sau putem să încercăm să ne rupem de el; însă asta nu înseamnă că nu suntem datori, cel puţin, să îl înţelegem. Mai mult decât atât, omul sănătos este cel care are nişte rădăcini sănătoase; şi care este ancorat într-o familie şi într-un cămin pe care îl iubeşte. Aici sunt o grămadă de studii psihologice care arată ce rol au familia, căminul şi o viaţă trăită cu sens pentru sănătatea mentală şi pentru longevitatea individului. Practic, acestea toate sunt lucruri fundamentale. Iubindu-ne casa şi iubind tot ce înseamnă ea, şi simbolic, dar şi la modul concret, ne iubim pe noi. Altfel, rămânem precum tinerii scăpătaţi despre care scria Chestrerton; şi ştim cu toţii cum se termină povestea tinerilor scăpătaţi, după ce îşi cheltuiesc banii cash la nişte curse sau pariuri şi pe nişte şampanie scumpă, în club.

Închei tot printr-un citat din Chesterton. „Există două modalităţi de a ajunge acasă; şi una dintre ele este să rămânem acolo. Cealaltă este să facem înconjorul întregii lumi, până când ne întoarcem în acelaşi loc.” Sper ca românii să termine, în cele din urmă, lungul lor ocol prin întreaga lume, pentru a ajunge în sfârşit acasă. Şi să înceapă din nou să iubească aceste locuri pe nedrept minimalizate sau dispreţuite.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite