Ne întâlnim la statui

Prin secolul fanariot, printre multe altele, exista și-o grădină botanică, un experiment școlar al profesorilor de la Sf. Sava, ajuns cu timpul în grija călugărului Onisim, blondul. Cam pe unde sunt astăzi statuile de la Universitate, se afla o seră cu plante exotice, experimente, între care altoirea trandafirilor se afla pe locul întâi. Mai ales Onisim se pricepea să taie artistic o crenguță și să lipească pe ea alta, dintr-un soi bun, oblojind rana cu bălegar și fâșii de pânză ținută în miere. Alteori alerga după răsaduri sau primea semințe de la călugării greci. Dar de departe cea mai spectaculoasă cucerire botanică a fost o floare care urma să înflorească în prima zi de Crăciun.

Bucureștenii erau uimiți de precizia acestei promisiuni și cu toate că mulți se îndoiau, nu exista om care să nu spere în ea. Nu mai pomenise nimeni până atunci ca în plină iarnă să înflorească o plantă și încă atât de exact, într-o zi plină de sfințenie și de plăceri.

Deși Onisim nu era vorbăreț, totuși predicția sa făcuse picioare și alergase prin tot orașul, cu fiecare zi devenind mai seducătoare, mai așteptată. Și pe măsură ce trecea de la o gură la alta, apărau noi detalii. Se știa că arată ca un nufăr, răsărit în spinarea unui arici. Că avea o mărime neobișnuită, atingând în imaginația târgoveților dimensiuni fabuloase, comparabile cu ișlicul banului Filipescu.

Cât despre parfum - ce să vă spun?! Era imposibil de povestit.

Floarea se afla într-o seră, încălzită cu mult efort, iar lui Onisim îi plăcea să petreacă acolo până noaptea, târziu.

Elevii de la Sava își făceau orele de botanică acolo și desigur văzuseră planta, însă o făceau pe misterioșii, dând informații puține, între care se afla și promisiunea că de Crăciun oricine putea să vadă floarea miraculoasă, ba chiar să-și pună o dorință ori să se roage la ea. Onisim era dispus să lase pe oricine să intre în seră. Desigur, la intrare va fi așezată cutia milei, iar pentru cine vrea, cruciulițe și alte odoare sfințite, la prețuri mici.

Negustorimea din Lipscani zâmbea ironic, dar în spatele zâmbetului se afla o dorință, pe care erau dispuși s-o plătească. Bani, ranguri dar mai ales iubire, cam astea erau în mintea bucureștenilor de pe-atunci. Ca și-acum.

Vreo două săptămâni floarea lui Onisim a fost subiectul numărul 1 al Bucureștiului, iar ochii lui, de blond aproape șaten, și-au schimbat culoarea de multe ori, în funcție de preferințele povestitorului.

Printre cei hotărâți să ajungă neapărat în grădină, se afla și Minda, gogoșăreasa, care vindea cu tava, pe stradă, tot ce prăjeau surorile ei: gogoși cu brânză, bulgări cu fructe, turte mari, cât tingirea, chifle dulci, dar mai ales gogoșele cât nuca, așezate cu artă într-un coș de răchită, ca să încapă alături și un păhărel de iaurt.

O singură nemulțumire avea, legată de nas - cam mare, cam borcănat. Dacă floarea aia chiar era sfântă, poate că și nasul ei se mai micșora. Și cum putea să fie o floare obișnuită? Mai ales că fusese crescută de niște călugări cinstiți și plini de har?Cineva aruncase o vorbă despre parfum, susținând că odată ce-l tragi pe nări, te transformi radical.

În ziua de Crăciun s-a terminat cu gogoșile. Minda a stat în ușa Bisericii Caimata și-a vândut toată ziua sugiuc, iar seara a petrecut prin vecini, visând în aburii țucii fierte, bucurându-se de micii îngeri ai vinului.

Abia când să se bage în pat, și-a adus aminte că ratase minunea. Nu putea să adoarmă și avea impresia că floarea Crăciunului striga după ea, o chema în curte la Sava.

Si-a pus maloteaua, și-a tras ghetele în picioare și-a luat-o la fugă.

În Turnul Colței pazavanul anunța miezul nopții, iar din coroanele pomilor cădea praf fin de zăpadă.

Poarta mânăstirii era închisă, iar strada se pustiise până la Dâmbovița. Nu putea să se întoarcă din drum, mai ales că-și udase poalele șubei. A urcat într-un zarzăr, a sărit pe zid și-a privit cu prudență. Curtea era adormită. Chiliile în beznă. Un felinar ardea lângă pivniță, iar la oarecare distanță se vedea aleea spre sere.

Minda a sărit în curte și s-a apropiat cu pași mici. Sera centrală, cu geamuri multe, arăta ca un morman de gogoși, pudrate din plin. A șters geamul. Lângă ușă, se vedea cutia milei, iar nu departe o lumânare. Ușa era deschisă.

Minda a intrat cu un fior pe care avea să-l poate în sânge până la moarte.

Într-o oală înaltă se vedea floarea: era într-adevăr un arici, din care crescuseră cumva numeroase petale. În lumina puțină a serei, floarea arăta ca o varză de gheață. Poate nici nu era o floare adevărată, ci un ghem de mătase, o podoabă de sorcovă. Trebuia să se apropie, să pună mâna pe ea și mai ales s-o miroase. Doar așa își va da seama cu adevărat.

Pe măsură ce atingea floarea, realiza că nu era singură. În sobă fâsâia un lemn ud, iar în spatele florii se zărea o siluetă în carne și oase, o stafie care te îngheța. De peste tot se risipea un parfum, în care se ascunsese tăria fructelor coapte și un strop infim de lămâie.

Minda a tras în nări și-a privit din nou silueta, insistând pe detalii. Era un bărbat fără haine pe el, o siluetă de nea. Într-o mână ținea o grămăjoară, o parte din sine, anume cea de care nu era mulțumit. Cu siguranță își pusese toate speranțele în puterile plantei și se aștepta ca dorința să-i fie în curând împlinită. Bărbatul, atât cât se vedea în scânteierile iernii, era Onisim.

Vasăzică floarea chiar avea har.

Minda și-a pipăit nasul, călugărul a oftat. Iar noaptea a fost lungă, cât o poveste, prețioasă ca o parabolă. Bună de pus în într-o carte.

În zilele următoare, nasul Mindei s-a subțiat, a căpătat stil. Cât despre călugărul Onisim trebuie să vă spun că a renunțat la călugărie și-a pus umărul la dezvoltarea comerțului cu gogoși.

Sera a intrat în paragină, pe locul ei s-au întins umbrele cimitirul Ghica, dispărând și ele la un moment dat, ca după multe decenii să apară acolo statuile, care au rezistat până azi. În mod misterios, iarna, cam pe vremea aceasta, apare acolo un abur străvechi, un parfum de caprifoi și de aguridă strivită, iar în esențe lui, plutește singurătatea unui călugăr, supraviețuiesc speranțele unei femei.

Din aceste motive orice bucureștean își dă întâlnire la coada calului, respectiv la statui. E locul legăturilor, al împlinirii, e locul în care s-a săvârșit un miracol. Mai ales de Crăciun lumea se întâlnește acolo, în căutarea unui parfum al iubirii.