Murdăria este bună

Ubi bene ibi patria s-ar traduce, în lumea noastră mică şi strâmbă, prin „Patria e acolo unde îmi fac eu de cap, mânca-v-aş“.

Actuala majoritate nu a ajuns de capul ei la putere. La ea au contribuit, după aroganţă şi putere, toţi guvernanţii şi parlamentarii fostei puteri, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă. Numai că România nu e ţara din care cineva – în cazul nostru, politicianul – să înveţe ceva din dezastre. Din clipa în care se vede înscăunat în Parlament, ministere şi instituţii strategice, noul imbecil simte că lumea e a lui. Numai a lui. Sloganul ceauşist „Patria, cabinetul de lucru al preşedintelui“ dă roade. Patria, poporul, lua-i-ar dracu', sunt proprietate personală şi indivizibilă. Resursele sunt ale familiei. Bugetul şi contractele, ale naşilor. Iar legislaţia, a prietenilor. România e o mare familie. Familia noastră. Nu a voastră.

Ca să mă fac înţeles, am să dau câteva exemple. Alegerile comasate au reprezentat, din 2009 până în 2012, calul de bătaie al USL. Urletele furibunde au urcat până la cer. Protestele au umplut televiziunile. Ce să vezi? La nici doi ani de la preluarea puterii, comasarea devine cuvântul de ordine al USL. Democraţia e în pericol dacă nu îmbinăm inutilul cu neplăcutul într-un mod oribil. Dar unde-s principiile, unde-i moralitatea? Moft! Aşa cum moft e şi valul de proteste al celor care au tăcut mâlc atunci când alt partid procedase întocmai. Însă ce spun, azi, ziariştii care se dădeau de ceasul morţii? Tac toţi ca morţii-n păpuşoi, morţi noi într-un lan proaspăt. Alt exemplu. Primul ministru a fugit din calea unui sub-subsecretar de stat american, a cincea roată de la căruţă. A spălat putina ca un laş prins cu ocaua mică. De fapt, dna Nuland n-avea treabă cu el, că protocolul nu prevede întâlniri între oficiali de rang atât de diferit. Era la latitudinea lui Victor Viorel. Dar conştiinţa vinovată a premierului a pus cireaşa pe tort. A fugit şi a minţit. Percepţia publică e a unui fricos prefăcut. Să fie, oare, prima dată, această ruşine? Da de unde! În 2010, Emil Boc a dispărut când cu scăderea salariilor şi creşterea TVA. De ce a trebuit să vorbească preşedintele în locul lui? Nimeni nu ştie. Dracu' ştie! Alt exemplu. Legea amnistiei, ruşinoasa, perversa şi dedicata lege a trecut pe şestache în miez de noapte. La fel cu Legea pământului, care s-a votat în absenţa ei! Scrise cu dedicaţie („A. Năstase, te iubim!“ sau „Băieţi, nu vă îngrijoraţi, furaţi, că nu se pune nimic!“), au întrunit toate condiţiile posibile ale bunului plac. E o excepţie? Un abuz singular? Ei, aş! Dna Roberta cu trei nasuri de Pinocchio ştie prea bine despre ce vorbesc! Numărătoarea domniei sale va rămâne în istoria ruşinii politice româneşti! În sfârşit, recentul exemplu al tratativelor ruşinoase. Crin Antonescu a fost „uns“ catindat câştigător. Tratativele au venit pe o escaladare a conflictelor legate de nesiguranţa numirii. Odată cu ele, s-a pus punctul întunecat al dominaţiei politice. Ehei, de-ar fi măcar politică! De fapt, e vorba de împărţirea economică a teritoriului, pentru urmaşii urmaşilor noştri. OK. Să fie o porcărie fără precedent? Nici gând! Când PDL a preluat puterea, în 2009, două luni, a strâns parlamentar după parlamentar (UNPR, să fiu mai „precisă“), ca să-şi atingă scopurile. Ce le-a promis, ca să nu-i mai pomenim pe cei din UDMR, nici n-are rost să mai vorbim.

În concluzie, legea porcăriei universale e românească, trup şi suflet. Cine îşi face iluzii nu e prost, e ticălos de-a dreptul.