Mitul „democraţiei rasiale“
0
În secolul XX, Brazilia frecvent era prezentată drept un model pozitiv de integrare rasială şi egalitarism social, un fel de „democraţie rasială“, unde practic lipseşte discriminarea. Această viziune utopică s-a dovedit însă a fi falsă.
În realitate, Brazilia rămâne a fi o societate profund şi rigid stratificată, în care albii şi imigranţii japonezi tind să deţină funcţiile supreme în stat şi să se menţină în topul orânduirii sociale, cu negrii la baza piramidei; iar amerindienilor în general le sunt oferite spaţiile din rezervaţii. În pofida impresiei că ar exista un mixaj rasial foarte accentuat în această ţară, se păstrează o reală diferenţiere pe criterii rasiale [Whitney, 2000].
Sociologul şi antropologul francez Roger Bastide, un foarte bun cunoscător al realităţilor din Brazilia de la mijlocul secolului XX, considera că societatea braziliană reprezintă un model unic de suprapunere a stratificării sociale asupra celei etnice. În viziunea lui, clasa superioară în Brazilia o formează portughezii catolici albi, clasa inferioară e constituită din negrii care nu au reuşit să-şi ridice prea mult poziţia socială, iar clasa de mijloc o formează metişii, mulatrii şi o parte dintre amerindienii băştinaşi [Bastide, 1978, apud Дугин, 2011, p. 149-150].
E adevărat că tot pe la mijlocul secolului XX mai multe elite ştiinţifice şi culturale braziliene au încercat să cultive ideea că poporul brazilian este un popor de metişi şi să promoveze conceptul „democraţiei rasiale” în Brazilia, pentru a instaura o armonie rasială în această ţară. Eticheta de „democraţie rasială” persistă şi acum, dar la modul practic nu e altceva decât un mit întreţinut artificial. În ciuda declaraţiilor şi a bunelor intenţii, ierarhia rasială în Brazilia s-a păstrat, iar odată cu creşterea numerică a populaţiei, a început să se accentueze: albii au devenit tot mai bogaţi în raport cu negrii, metişii şi mulaţii, care reprezintă categoriile pauperizate.
În rândul albilor se accentuează şi tendinţa de evitare a căsătoriilor mixte, fiind favorizate persoanele cu piele albă, deoarece ele asigură o poziţionare mai avantajoasă pe scara socială. Încă de la sfârşitul secolului XIX în Brazilia a existat politica atragerii imigranţilor albi pentru „îmbunătăţirea prin albire” („improvement-through-whitening”) a populaţiei ţării. Aceste politici de segregare încă mai sunt aplicate la nivel de societate. Per ansamblu, Brazilia astăzi are nu o armonie, ci o problemă de coexistenţă paşnică a raselor [1].
Mai mult, unii autori contemporani semnalează apariţia în Brazilia a unor tendinţe de separare sau ghetto-izare pe criterii rasiale şi etnice. În Brazilia există localităţi şi chiar state cu majorităţi de o anumită rasă, cum ar fi statul Bahia, din nord-est, unde populaţia de culoare este predominantă; în general, nordul brazilian este preponderent format din negri şi mulatri, în schimb în sud există regiuni unde e concentrată populaţia de origine germană sau italiană [Cooney, 2009].
În statul Bahia, apropo, se află oraşul multirasial Salvador (populat în proporţie de 80% de metişi şi negri), care e unul din cele mai criminalizate oraşe din Brazilia şi din lume [2]. Dintre oraşele populate aproape exclusiv de albi, poate fi menţionat ca exemplu Blumenau, situat în sud-estul Braziliei, care a fost fondat în 1850 de către colonişti germani. Circa un secol de la întemeiere, în oraş majoritatea locuitorilor vorbeau germana, şi abia la mijlocul secolului XX, de pe urma înfrângerii Germaniei în cel de-Al Doilea Război Mondial şi datorită faptului că Brazilia era de partea forţelor Aliate învingătoare, în Blumenau a fost promovată o politică de asimilare forţată a populaţiei de origine germană, impunându-i-se limba portugheză drept limbă oficială.
În ciuda politicilor de asimilare, până în prezent populaţia din Blumenau e constituită în proporţie de 94% din etnici germani. Iar dorinţa lor de a se delimita de diversitatea debordantă din restul Braziliei s-a manifestat prin acţiuni menite să blocheze accesul „străinilor” de altă rasă şi etnie în oraş. În 1994, ziarul „The New York Times” a publicat un articol cu titlul „Oraşul blonzilor ridică ziduri: migranţii sunt ţinuţi afară” (“A City of Blondes Built Walls: Migrants Keep Out”), în care au fost descrise eforturile prin care etnicii germani încearcă să reducă numărul brazilienilor negermani şi să limiteze accesul celor care vor să se stabilească cu traiul în oraş. Este un gen de „separatism soft”, o încercare de a menţine omogenitatea rasială şi tradiţiile originare într-o ţară multirasială şi polietnică. Autorităţile oraşului au editat şi un ghid turistic cu următoarea descriere:
„Luaţi cunoştinţă de Germania noastră tropicală. Bucuraţi-vă de ospitalitatea braziliană cu ochi albaştri şi păr blond” [Chittum, 1996, p. 158].
Deci, în Brazilia discriminarea pe criterii etno-rasiale continuă să fie o realitate a zilei de azi şi o tendinţă a zilei de mâine. Potrivit datelor prezentate de Institutul pentru Studii Economice Aplicate (IPEA), doar 1% din locurile strategic importante pe piaţa de muncă din Brazilia este ocupat de negri; iar în condiţiile de angajare la lucru deseori figurează cerinţa „aspect agreabil”, prin care se subînţelege că sunt avantajaţi candidaţii cu piele albă. În consecinţă, potrivit datelor unui alt centru de cerectare – a Institutului Brazilian de Geografie şi Statistcă, brazilienii evită să indice în anchetă că ar avea piele neagră. Au fost identificate peste o sută de culori ale pileii pe care şi le atribuie respondenţii: ca „scorţişoara”, ca „grâul copt”, „insuficient de albă”, “bronzată”, “alb-murdară”, “aproape albă”, “alb-cafenie”, de culoarea “nucii”; însă niciunul nu s-a numit “negru”. Aceste date sociologice reflectă o frustrare adâncă în rândul populaţiei de culoare cu privire la statutul lor şi trădează discriminarea rasială care există în Brazilia şi care este ascunsă după draperiile „democraţiei rasiale braziliene”. Conform butadei formulate de sociologul Brazilian Florestan Fernandes:
„Brazilia trăieşte cu prejudecata că nu are niciun fel de prejudecăţi” [3].
În Brazilia, discriminarea pe criterii rasiale este chiar mai gravă decât în Europa sau SUA; decalajul dintre populaţia săracă, majoritar de culoare, şi clasa de sus, majoritar albă, este neobişnuit de mare [Lynn, 2008, p. 42]. Potrivit psihologului britanic Richard Lynn, în Brazilia funcţionează „pigmentocraţia” ca mecanism de obţinere şi deţinere a puterii şi a statututlui social, iar situaţia din Brazilia este valabilă şi pentru insulele Caraibe, Grenada, Jamaica, Cuba, pentru Republica Dominicană şi Haiti, unde populaţia albă este minoritară, însă deţine majoritatea poziţiilor statutare şi elitare în acele state; în fond, în mai toate ţările din ambele Americi şi în ţările lumii unde există populaţii ale albilor există (cu mici excepţii) „pigmentocraţii” [ibid., 25]. Diferenţa socială este deseori însoţită şi frecvent precedată de cea etno-rasială.
Surse bibliografice:
1. Is Brazil a “Racial Democracy”? // by Joe Webb. American Renaissance. September 5, 2012 / http://www.amren.com/features/2012/09/is-brazil-a-racial-democracy/
2. Gun violence: Salvador, Brazil // by Paula Nelson. Boston.com. May 31, 2013 / http://www.boston.com/bigpicture/2013/05/gun_violence_salvador_brazil.html
3. Schmutzigweiß, sonnenverbrannt und nussbraun // Von Christine Wollowski. Frankfurter Allgemeine 22.02.2010 / http://www.faz.net/aktuell/politik/ausland/rassismus-schmutzigweiss-sonnenverbrannt-und-nussbraun-1936595.html
· Bastide R. Images du nordeste mystique en noir et blanc. P. Pandora editions. 1978.
· Chittum Th.W. Civil War Two. The coming breakup of America. 1996. 174 p.
· Cooney P.L. Brazil: Where Class is More Important than Race? Are They Crazy? // The Vernon Johns Society. 2 Apr. 2009 / http://www.vernonjohns.org/plcooney/ brazil.html.
· Lynn R. Pigmentocracy: Racial Hierarchies in the Caribbean and Latin America // The Occidental Quarterly. Vol. 8, no. 2. Summer 2008. P. 25-44.
· Whitney G. The Galton Report // American Renaissance magazine. Vol. 11. No.12. December 2000 / http://www.amren.com/ar/2000/12/
· Дугин А.Г. Этносоциология. Москва. Академический Проект. Фонд «Мир». 2011. 639 с.
Disclaimer:
Articolele pe care le postez pe blogul de pe Adevarul reflectă viziunea mea asupra fenomenelor demografice şi identitare care se produc în lume la începutul acestui secol. Eu anticipez recrudescenţa ultranaţionalismelor, a xenofobiei şi animozităţii rasiale în numeroase ţări şi regiuni de pe glob, din cauza incapacităţii de adaptare a diverselor grupuri identitare la o convieţuire paşnică comună.
Prin exemplele, datele şi concluziile pe care le aduc, încerc să arăt că înclinaţia arhaică de divizare a oamenilor în „noi” vs „ei” încă mai sălăşluieşte în mintea omului contemporan. În interiorul lor, la nivel instinctual, societăţile de azi sunt la fel de rasiste, etniciste şi xenofobe ca şi cele preistorice. Suntem agresivi prin natura noastră lăuntrică, mai ales faţă de alţii, pe care îi considerăm „străini”. Aşa înţeleg eu lucrurile, ca etolog. Şi aşa le voi prezenta în articolele mele, cu probe statistice şi date ştiinţifice de rigoare.
Cu toate că nouă ne displace, oamenii continuă să se divizeze în rase, etnii şi religii şi să se discrimineze pe aceste criterii. În interiorul marilor naţiuni însăşi se prevăd fermentaţii identitatre şi secesioniste. Consider că este util să vedem cum creşte temperatura animozităţilor identitare, care sunt declanşatorii acestor animozităţi, ce impact real au migraţiile, ca să putem anticipa unele conflicte identitare, inclusiv din Europa, sau poate chiar să ne învăţăm să fim mai precauţi la modul în care apelăm la retorica identitară în spaţiul politic şi social.
Se încarcă comentariile...
