Mineriadele, din 13-15 iunie la 10 august

Venirea minerilor la Bucureşti pentru a face „ordine” a marcat istoria tranziţiei româneşti

În ziua de azi când lumea este în fierbere şi protestele paşnice sunt deseori deturnate şi cad în violenţă, fenomenul mineriadelor din România, început acum 30 de ani, ar putea fi asemănat cu ceea ce se întâmplă acum în SUA sau în Europa.

La suprafaţă ar fi unele asemănări. Două tabere, cu motivaţii opuse, se confruntă în stradă, iar autorităţile nu fac faţă. În Occidentul de astăzi, extremiştii de stânga şi cei de dreapta ajung să incendieze, să spargă magazine, să distrugă statui, să se ia la bătaie unii cu alţii sau cu forţele de ordine. Uciderea lui Gerge Floyd de către un poliţist a fost scânteia care a aprins butoiul cu pulbere.

La noi,ascensiunea la putere a urmaşilor PCR, după Revoluţia din 1989, a nemulţumit un sector destul de puţin numeros al societăţii care a continuat protestele în Piaţa Universităţii. Când autorităţile au decis să lichideze fenomenul, ce era oricum la final, au izbucnit violenţe şi forţele de ordine au părut depăşite. Atunci, oamenii muncii din subteran, oripilaţi de ceea ce au văzut la televizor, au venit la Bucureşti „să salveze situaţia”, iar după ce şi-au îndeplinit obiectivul, preşedintele statului, Ion iliescu, le-a mulţumit şi i-a trimis acasă. S-ar putea spune că cele două extreme, protestatarii anti-comunişti şi radicalii conservatori s-au ciocnit, iar autorităţile statului, după ce şi-au revenit, au luat lucrurile sub control. Dar nu este aşa, ci complet pe dos.

Folosirea minerilor pe post de armă politică a fost una dintre caracteristicile tranziţiei româneşti. Ei nu au venit de mai multe ori la Bucureşti, ci au fost aduşi. Au fost conduşi şi organizaţi, apoi ocrotiţi pentru a fi folosiţi şi data viitoare.

Ion Iliescu şi echipa sa au luat puterea pe fondul unei Revoluţii anti-comuniste reale, dar fără leadership şi fără organizare, o revoluţie făcută de stradă. Normal că lupii din linia a doua a comuniştilor şi-au schimbat uşor părul, dar nu şi convingerile. Le-a fost uşor să se instaleze la putere, dar nu mai puteau da înapoi cursul istoriei. Opoziţia, oricât de firavă şi de infiltrată, era vocală şi deranjantă. Sub presiunea protestelor, FSN a trebuit să facă unele concesii, dar şi-a dat seama că trebuie să apeleze la alte metode pentru a nu lăsa să-i scape lucrurile de sub control. Reţeta s-a numit civili contra civili, numai că unii dintre „civili”, cei care îi conduceau pe mineri, nu erau chiar atât de civili.

Minerii au salvat FSN în iarna lui 1990 şi apoi au făcut ordine în 13-15 iunie. Un an mai târziu, au fost folosiţi de aripa dură a FSN pentru a-l da jos pe Petre Roman care nu mai asculta de Ion Iliescu. La sfârşitul decadei, aceeaşi mineri au fost angrenaţi într-o tentativă de lovitură de stat cu scopul deturnării drumului României spre Uniunea Europeană şi NATO.

Aceeaşi aripă cu aceeaşi şcoală de gândire a organizat ceea ce s-a întâmplat pe 10 august. Guvernările PSD se angajaseră pe un drum anti-occidental, anti-european, împotriva justiţiei, dar Puterea era dramatic contestată în stradă. PSD trebuia să arate că are sprijinul populaţiei şi aşa ceva nu putea să obţină decât dovedind că protestatarii sunt violenţi, că vor să dea o lovitură de stat şi că autorităţile salvează ordinea publică şi liniştea cetăţenilor. La fel ca în 1990. E adevărat, au lipsit minerii, pentru că între timp, minele s-au închis. Dar s-au găsit bandele trimise în piaţă pentru a crea climatul de violenţă ce at fi urmat să justifice represiunea efectuată forţelor de ordine. S-ar fi închis gura protestatarilor care ieşeau cu sutele de mii în stradă, începând cu celebra ordonanţă 13.

Din fericire, operaţiunea e eşuat. După un an de zile, organizatorii pierdeau guvernarea. Dar justiţie nu s-a făcut, exact cum nu s-a făcut în ultimii 30 de ani.