Mastichinus 

Au trecut vreo două săptămâni fără să scriu pe aici, dar știți că de vină e „Ferenike", care m-a luat în călătoria ei, fără să mă întrebe. Chiar și-acum suntem în drum spre Constanța, de aceea și postez o povestire bună pentru drum lung, despre vechi legături, exact ca în „Ferenike".

Foto Arhivă

Rainbow e o galerie mică, imediat cum treci de Teatrul Bulandra, genul ăla de încăpere în care stau plantate două fete cu ţoale vintage, amatoare de ceai şi pregătite să-ţi arate cum să zâmbeşti cu cel mai mare efort posibil. Recunosc cu sânge rece că nu intru în locuri în care se bea ceai şi se vorbeşte în şoaptă. Însă în viaţa mea există alte slăbiciuni, iar una dintre ele a scos capul din galeria asta mică. Pe uşă era un afiş din care am aflat repede că artista era o nemţoaică, Elisabeth plus un nume cu trei rânduri de rulmenţi, pe care, deşi-l vezi bine, nu te-arunci să-l citeşti. Prin fereastră se zărea o pânză luminată de un pâlc de mesteceni.

Ei, bine, pomii ăştia văruiţi mă fac întotdeauna să întorc capul.

Iniţial m-am oprit în faţa geamului. Trunchiurile punctate din loc în loc, siluetele fantomatice arătau exact ca-n Wajda. Mai era ceva, însă, un ochi deschis spre altă viaţă, o mişcare mică, venită din frunzişul copacilor. Şi, pe nesimţite, mi-am dat seama că un chip familiar şi insistent mă privea din fundul unei sticle verzi.

 Sunt feţe pe care le descoperi în mulţime, curentat de intuiţia că eşti neapărat legat de ele, iar de cele mai multe ori se dovedeşte că nu sunt decât nişte oameni văzuţi în fugă pe câte un afiş ori pe câte un ecran. De-aceea, cum dau de-o faţă cunoscută, cum devin suspicioasă. 

În prima clipă am încercat să mă concentrez pe obrazul luminat şi pe buzele îmblănite cu-o mustaţă - gen coadă de pisică. Apoi am deschis uşa şi-am făcut trei paşi pe lângă femeiușcă, ignorând-o într-un mod cât mai natural, cu ochii înfipți în tabloul semnat de Elisabeth. Dintre frunzele întunecate şi topite în pasta vopselei, privea încrezător, şi mi s-a părut că şi puţin ironic, un bărbat a cărui amintire o crezusem definitiv ştearsă. Iar acest om, ascuns în coroanele mestecenilor, era Céline.

Nu-l chema aşa, bineînţeles. Avea un nume care se uită imediat, şi poate că de aceea lumea îi sărise în ajutor, cu un altul, aşa de faimos. I se spunea Céline pentru că scria proză exaltată şi neagră, crezându-se un continuator al adevăratului Céline, care era foarte în modă pe vremea aia. Aproape că nu aveai şansa să te-ntâlneşti cu-n student de la Litere, care să nu care după el un exemplar din Mort à crédit.

Îmi aduc aminte de o zi luminoasă, de pe la începutul facultăţii, când eu însămi, îndopată cu mizeria şi sinceritatea lui Céline, oftam lângă statuia lui Kogălniceanu, cu un aer atât de suferind, încât nu trecea nimeni pe lângă mine fără să mă bage în seamă, să mă întrebe de sănătate sau să-mi arunce un zâmbet de adevărată compasiune, venită din nefericirea noastră comună, căci era primăvară, şi-o tristeţe neliniştită cuprinsese toate creierele care coborau din Copou.

 În acel martie rănit, numai idioţii erau fericiţi. 

Iar între Râpa Galbenă şi Copou era plin de studenţime cu mari şi încrâncenate idealuri.

Cam în perioada aia îşi plimba freza, prin facultatea noastră provincială, o tipă pe care îţi era imposibil s-o ignori: ochi albaştri, picioare lungi. O chema Liza şi era genul de fată pe care o iubeşte toată lumea. De-abia o cunoscusem şi-mi zâmbea de la distanţă, ca şi cum viaţa ei s-ar fi făcut praf, dacă ar fi trecut acea zi fără să mă-ntâlnească. Nici nu se punea problema să n-o plac. Eram flatată şi m-aş fi uscat pe loc dacă mă ignora.

Într-o zi Liza a intrat în amfiteatru, legănându-se pe picioarele ei infinite, împachetate în blugi. Avea o idee iar eu, ca şi restul lumii, ştiam dinainte că ori despre ce ar fi fost vorba o să fim de acord cu ea. Liza voia să plantăm nişte pomi la Râpa Galbenă. Era ceva la care nu s-ar fi dus nimeni, ca de altfel la nimic din ce însemna muncă voluntară. Dar pe ea n-o puteam refuza. Voia să ne alegem un copac prin care să ne semnăm trecerea prin lume, iar entuziasmul ei era molipsitor din tribune de fotbal.

Aşa că, într-o duminică de martie, am coborât la Râpa Galbenă, într-un părculeţ umezit de ultima zăpadă. Lângă o bancă ne aşteptau vreo 10-12 răgălii, plus cazmalele aferente, iar în aleea cuprinsă de aburii dimineţii stătea Céline, încruntat, cu o tunică neagră, strânsă pe corpul cam dolofan, ținându-și amândouă mâinile în buzunare. Nu era în grupă cu noi şi nici nu-l chemase cineva la plantat de mesteceni, însă toată lumea îl ştia, mai ales după poreclă, dar şi pentru că se spunea că e genial şi inabordabil. Mai mult chiar, era acel ins care face fala oricărei adunări. Există oameni a căror apariţie ridică nivelul întrunirii, chiar dacă n-au făcut nimic special ca să-şi merite renumele. Prin simpla lor prezenţă dau strălucire şi sensul căutat de ceilalţi oameni, care pot să spună după aceea c-au luat parte la un eveniment mare, la care s-a aflat însuşi insul strălucitor. Cam aşa era cu Céline, care-şi făcuse încă din primul semestru o aură de vedetă. Răsărit în mijlocul aleii, a devenit pe loc evenimentul evenimentului nostru. Se uita la noi ca şi cum ar fi fost nevoit să ne suporte, în timp ce Liza îşi tot ridica gulerul peste urechile înroşite, fără să ne spună ce urma să facem. Or, fără Liza nu începea nimic. Stăteam împrăştiaţi, trăgând în nări mirosul de pământ care tocmai scăpase de sub zăpezi, mai mult fete, iar în mijlocul nostru Liza, cu geaca ei bleu.

Primul care s-a mişcat a fost Céline. Posomorât, cu indiferenţa lui ca un blazon, a răscolit grămada de copăcei şi recunosc, chiar şi acum, că era pe faţa lui ceva care-mi dădea fiori. Dacă mi-ar fi arătat puţină bunăvoinţă, probabil că l-aş fi adorat pentru tot restul vieţii, dar eram împinsă să-l urăsc îndârjit numai pentru că mă ignora cu ostentaţie. Dincolo de fascinaţia pe care o exercita asupra mea, îmi doream totuşi ca faţă lui ofensată să nu fie decât cortina după care se ascunde un ratat.

Pe când îmi lămuream această dilemă, am descoperit cu uimire că în ochii strălucitori ai Lizei coborâseră umbrele unor frunze nevăzute. Privea pe sub bretonul aliniat, mişcând din când în când genele, mută şi încleiată, până când cineva, nu mai ştiu cine, a-ntrebat ceva de genul "Ce facem acum? Facem gropi cu chestiile astea îngheţate?"

Când în sfârşit s-a spart soarele deasupra noastră, câţiva copăcei deja erau înfipţi, nuielușe albe care acompaniau niște tufe de corn. Erau mesteceni, ca nişte toiege de magi.

Céline îşi alesese un pom mai grosuţ, pe care-l ţinea c-o mână, iar, aproape de el, pe bancă, Liza fuma, ca omul care şi-a terminat demult treaba, în timp ce câţiva, printre care şi eu, mai dădeau încă la cazma. O mulţumire generală plutea în aerul încălzit şi aproape uitasem cu totul de ceilalţi, când, printre florile cornului, a crescut fără veste vocea clară şi emfatică a lui Céline.

Nu-l mai auzisem vorbind, dar ştiam de la cei care-l cunoşteau de la vreun seminar, că era absolut impresionant. Într-adevăr, vocea impunea. Nu era propriu-zis o voce înaltă, însă avea un ecou, ca o mică tânguire, făcută parcă special să accentueze melancoliile ascultătorilor. Céline nu vorbea spre cineva anume, ci, ţinând încă mâna pe mesteacăn şi ochii fixaţi deasupra lui, în eter, declama ca şi cum şi-ar fi făcut testamentul:

"Peste mai puţin de 50 de ani, lumea va face pelerinaj la copacul ăsta, care va purta numele meu!"

O clipă n-a vorbit nimeni. Mi se părea penibil şi-aş fi avut chef să-l tachinez pe tema mutrei lui de martir, dar în mod ciudat o fierbinţeală mare îmi legase limba, mă aruncase în muțenie. 

Liza se uita la el cu ochi îndureraţi, făcându-mă să mă simt şi mai nasol, ca şi cum aş fi văzut-o îngenuncheată. Apoi, în sfârşit, a aruncat vreo câteva cuvinte în aerul încălzit:

"Crezi c-o să mai ştie cineva care a fost copacul tău?"

 Îmi plăcea tonul ei, deşi vedeam bine cât îi fusese de greu să-şi ţină pe loc neliniştea care-i răscolea sângele.

Dar Céline nu i-a răspuns. Mai mult, şi-a îndreptat spatele, şi-a aranjat cu două degete mustaţa, apoi a scăpat o privire pe deasupra Lizei, ca şi cum în locul ăla n-ar fi fost nimeni.

Un sentiment de stinghereală coborâse peste noi, iar un moment s-au auzit numai zgomotele cazmalelor şi, din când în când, fierăraia tramvaielor care-ntorceau la Râpa Galbenă.

Însă glasul Lizei a ţâşnit din nou, ca şi cum i s-ar fi adresat unui vechi camarad:

"Ei, uite c-ai terminat! Ce zici Céline, vii să bem o cafea la Varice?"

 Toată lumea s-a oprit ca la comandă, fiecare mutându-şi ochii pe mustaţa zburlită, pe umerii drepţi, dar mai ales pe obrajii bombaţi în aerul primăverii şi am ştiut imediat că Céline era mai curând flatat de împietrirea noastră, decât de invitaţia Lizei. Fără să se grăbească, şi-a ochii, tot fără să privească pe cineva anume, şi i-a rotit pe deasupra capetelor noastre rămase în nemișcare, iar când s-a stins ultimul zgomot de tramvai, a spus rar, cu acel ecou aducător de tristeţe:

"Cu mine vorbeşti?"

"Păi nu eşti tu Céline? Nu ţi se spune Céline?" 

Glasul Lizei era în mod evident cam răvăşit.

"A! Foarte mişto! Nici nu ştii cum mă cheamă, dar mă inviţi la cafea!"

"Şi cum te cheamă?"

 Céline i-a aruncat, în sfârşit, o privire iute şi ascuţită, încât Liza s-a lipit de spătarul băncii, cam speriată. Părea mică şi aproape neînsemnată în geaca ei de fâş, dar în acelaşi timp hotărâtă să aştepte răspunsul.

 Céline a apăsat cu bocancul mormanul de pământ şi a mai mângâiat o dată copăcelul alb. Era clar că nu avea de gând să-şi spună numele lui penibil şi trecător. După ce a perindat probabil prin minte toate cuvintele rare pe care le ştia, a mormăit cu un ton mai jos, aproape epuizat:

"Mastichinus. Şi nu vin cu tine la cafea!"

După această întâmplare l-am tot văzut prin facultate. 

Pe măsură ce mestecenii creşteau în micul parc, el devenea tot mai ursuz, iar în jurul mizantropiei lui luau naştere zilnic legende şi bancuri, încât cred că se mohora mai mult din obligaţie, tocmai pentru că lumea se-aştepta de la el să se facă din ce în ce mai ciufut.

 Dar totul ţine de mode. Prin anul III, Céline îşi pierduse din adepţi, iar pe la finele facultăţii arăta ca o ciupercă otrăvită, pe care pusă de cineva la uscat.

 În schimb, Liza continua să-i arunce aceeaşi privire făcută din lacrimi secrete. Bineînţeles, nu era prinsă-n pioneze de faţa şifonată a lui Céline, dar printre cenacluri, chefuri şi mormane de cărţi, cu siguranţă răsărea din când în când şi figura botoasă, a unui bărbat care-o refuzase.

După facultate n-am mai auzit de niciunul. Fetele s-au măritat şi şi-au schimbat numele. Băieţii au pierit fără urmă. Pe foarte mulţi nici nu mi-i mai aduc aminte, iar pe locul parcului de la Râpa Galbenă s-a ridicat o clădire sticloasă. 

Şi nici de vremurile alea nu mi-aş mai fi amintit, dacă nu m-aş fi oprit în faţa Galeriei Rainbow. Prin geamul ei, Céline, cu aceeaşi mustaţă ţepoasă, mă privea insistent şi supărat, dintr-un tablou cu mesteceni. Ochii îi alunecau pe deasupra capul meu, iar din falcă îi creştea un umăr negru, care mi l-a adus aminte, îmbrăcat în eterna lui tunică. Era capul nefericit al lui Céline, închis într-o sticlă, genul de butelcă pentru lichioruri. Un clondir mic, agăţat de creanga unui mesteacăn, la rădăcinile căruia se vedea scris vag Mastichinus, cu litere șovăielnice. 

Povestire publicată în germană, în albumul Mesteceni de Elisabeth Ochsenfeld