Mămăligă cu ceapă

În unele cazuri, serviciile sociale fac experimente cu viaţa copiilor din zonele defavorizate, pentru care gustul de acasă este mai important decât jucăria scumpă de neatins.

Sărăcia şi mirajul Vestului au împins o copilă sărmană peste mări şi ţări. Trecutul graniţelor este în fond un mare triaj, o catalogare a fiinţelor, aşa că eticheta vulnerabilităţii fluturată de paznicii vestici a trezit serviciile sociale să-i adulmece urma. Ca adevăraţi salvatori, călare pe cai albi din hârtie de dosar, au galopat să apere fata de toate potenţialele exploatări, de cele trecute şi de cele viitoare.

Şi uite aşa au înşfăcat-o de lângă prietenii din sat la care venise să caşte gura în rozul inocent al unui trening cu Hallo Kitty. În 3 ore a şi ajuns în casa unor părinţi verificaţi şi provizorii (asistenţi maternali), cu toate protestele, lacrimile şi fără nicio boabă de engleză.

I s-a oferit să meargă la şcoală, haine noi, bani de buzunar, mâncare bună. Dar fata a refuzat tot, s-a închis în camera ei, şi-a scurs ochii de plâns şi a început să facă planuri de sinucidere, ca un animal ţinut într-o cuşcă, fie ea şi din aur curat. Întrebată fiind ce-i lipseşte, a spus că mama, fraţii şi surorile ei, şi că vrea acasă. Acasa era o odaie din chirpici în care dormeau toţi, fără apă sau electricitate. Nu făcuse nici un an de şcoală, deşi avea 14 ani. A încercat, dar erau atât de zdrenţăroşi, că alţi copii au râs de ea şi nu a mai vrut să meargă. Mâncau la cantina săracilor, din pomeni, şi din ce bani mai făceau lucrând cu ziua prin sat. Dar chiar şi fără şcoală, avea ceva nobil, ceva de animal tânăr şi puternic, o voinţă nietzscheeană, un simţ acut al libertăţii. Vulnerabilitatea ei, cântărită după criteriile middle-class-ului englezesc, nu era nimic comparativ cu rana animalului încarcerat. Cum te poţi simţi când nu înţelegi limba, oamenii şi mai ales ce au cu tine. Când i-au spus că nu o vor lăsa să plece acasă, în România, s-a trântit jos doborâtă de plâns şi a urlat ca o fiară. A izbit cu pumnii asfaltul murdar al parcării până s-a umplut de sânge. Durerea ei, sălbatică la fel ca şi ea, fără batiste şi sughiţuri controlate.

Mama provizorie povesteşte că nu vrea să mănânce nimic din ce-i pun pe masă. Abia dacă atinge o felie de pâine, sau ceva cartofi fierţi cu sare. După câteva luni, au dus-o într-un magazin polonez – că de, Europa de Est este una! – şi au cumpărat mălai. Fata a făcut mămăligă, a zdrobit o ceapă şi a spus că asta este cea mai bună mâncare, nu pizza aia scârboasă ca o vomitătură pe care i-o oferă mereu asistenta socială.

Acum: ce este mămăliga cu ceapă? Gustul casei. Expresia dorului. Madlena proustiană care o ducea probabil, măcar aşa închipuit, în locul pe care-l părăsise şi în care nici măcar nu înţelegea dacă se va mai putea întoarce vreodată. Sau poate acesta era modul ei de protest. O parte din identitatea ei pe care o putea manifesta, asuma şi reintegra în fiinţa ei sfâşiată. Refuzul compromisului, pentru că aşa cum am mai spus, de multe ori mâncăm pentru ceilalţi, ca şi cum am accepta un dialog, o împărtăşire, un semn că facem parte din aceeaşi haită.

După şapte luni de chin... (citiţi continuarea articolului pe Sereniti.ro)

Un articol semnat de Teodora Manea

Teodora Manea ar fi trebuit sa studieze medicină, dar a dat peste filosofie, şi cum toată lumea a descurajat-o, a decis să se facă filosof. În curând a aflat că filosofii ar trebui să fie bărbaţi, aşa că a considerat o operaţie de schimbarea sexului, dar din fericire a ajuns în catedra de hermeneutică înainte de programata operaţie. Pe drumul tratamentului hormonal de creştere a bărbii (deşi se pare că nu barba face pe filosofi ceea ce sunt!) a învăţat germană cu Heidegger, Hegel şi Kant. Când a ajuns în Germania i-au spus că băieţii ăştia nu vorbesc chiar germana, dar cunoştinţele lingvistice se pare că au fost suficiente să se înţeleagă din priviri cu un alt filosof german, emigrant şi în viaţă. De care nu s-a mai putut despărţi. Aşa că după zece ani de carieră universitară în Iaşi, şi-a făcut valiza şi a plecat la el, peste Canalul Mânecii în sud-vestul verzui al Angliei. Obosită de crescut bărbi şi filosofie, a decis să se dedice familiei, să se domesticească şi să accepte un destin de femeie. Dar plaiul mioritic şi ondulat englez au trezit-o la propria ai chemare, aşa că printre dealuri, copii, diferenţe culturale, oale, nostalgii culinare, ploi şi singurătăţi s-a apucat iar să scrie şi să gândescă.