Mai cu viaţă, despre necrologurile de presă

„Necrologul de presă are poveste, are emoţie, îi poate inspira pe cei care află abia acum ce rang şi ce hram avea dispărutul.”

Nu ştiu niciun student la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Dar, dacă aş cunoaşte vreunul, aş fi curios în ce măsură e dispus să  facă, în paralel cu şcoala, şi practică adevărată. Nu ca aia la sfârşitul căreia obţii o hârtie de la un redactor-şef plictisit care nici nu te-a văzut pe acolo. La munca de jos dintr-o redacţie.

Adică nu ce se întâmplă acum, când rămâne în echipă cel mai iute tastator. Eventual, acela care scrie cel mai repede o ştire exclusivă, pe care n-o mai au în clipita asta decât 3-4 alte site-uri.

Şi dacă e vreunul dispus, ce-ar fi să înceapă meseria lucrând la Departamentul Necrologuri? Hai, mai cu viaţă, nu fiţi timizi! Credeţi-mă, e una dintre cele mai bune şcoli de presă posibile. Întâi, că moartea vinde, deci interesul nu trebuie stârnit. Apoi, e o ştire pe care o are toată lumea. Aşadar intră în joc harul jurnalistic de a scrie altfel, distinctiv şi astfel încât data viitoare cititorii să ia ziarul pentru semnătura ta. Redactarea ei e o splendidă oportunitate de a face cronica unei întregi vieţi, te obligă să fii bine documentat, ca nu cumva să greşeşti cronologia, că să nu mai menţionăm circumstantialele de bază. Doar că, la rubrica Decese din presă, spre deosebire de o ştire obişnuită, trebuie să înşiri cine-unde-când-cum-de-ce-urile şi la început, şi la sfârşit! Adică începi zicând cine s-a prăpădit, ce vârstă avea, motivul etc, apoi reliefezi bornele unei vieţi (îndeobşte remarcabilă, dacă nu, cutuma îndeamnă folosirea eufemismelor), pentru ca la final e musai să menţionezi informaţii despre data, ora şi locul serviciului funerar, acolo unde e cazul, şi un mesaj din partea familiei îndoliate.

Un necrolog bun e despre viaţă, nu despre moarte.

Pe scurt, necrologul de presă are poveste, are emoţie, îi poate inspira pe cei care află abia acum ce rang şi ce hram avea dispărutul. Şi nu e nimic macabru într-un necrolog bun, ne asigură cei de la „New York Times”, ziarul cu cea mai respectată rubrică de decese din lume (se zice că dacă nu ţi-a apărut necrologul în NYT, n-ai existat). Fiindcă, insistă ei, un necrolog bun e despre viaţă, nu despre moarte. Dar la acel ziar e un departament întreg, cu reporter care verifică informaţiile pe teren, cu documentarişti experimentaţi, cu fotoeditori care nu confundă pe nimeni şi arhivează corect, cu redactori care au grijă ca textul să fie impecabil, cu editori care decid cele mai bune citate şi titluri, ba şi care intră şi care ba etc.

Numai că, aţi ghicit, noi nu avem necrologuri în presă (şi, forţând notă, poate şi de asta nu prea mai avem nici presă). În România, avem ferpare, adică doar anunţuri la Mica Publicitate, care au cunoscut o frumoasă carieră în anii comunismului, întrucât paginile de anunţuri din „Romania liber〔 şi din „Scânteia”  erau cele mai vii, deşi erau pline de morţi.

E la fel de adevărat că nu cunosc niciun ziarist profesionist care să scrie necrologuri. Ştiu doar din filme, însă, aceia nu sunt reali, sunt numai inspiraţi din realitate: în „Closer”, Dan (Jude Law) lucrează la o astfel de rubrică la o publicaţie britanică, iar în „Serendipity”, Dean (Jeremy Piven) se ocupă de necrologuri chiar la „New York Times” (are şi o replică bună, când află altcineva cu ce se ocupă: „da, eu am ultimul cuvânt!”).

Bun, probabil că acest gen publicistic n-a proliferat la noi (chiar nu ştiu dacă în afară de presa religioasă, tipărită sau online, mai are vreo publicaţie din România astfel de evocări, făcute ca la carte) şi dintr-o chestiune legată de tradiţii culturale. Să ştiţi însă că şi americanii se confruntau cu mentalităţi retrograde -€“ n-au trecut două decenii de când şefi sictiriţi erau gata să excludă pagina cu pricina fiindcă oricum n-o citeau decât vârstnici care, posibil, mai bifau cu satisfacţie un nume de pe listă. Au fost însă cazuri în care rubrica de necrologuri a fost înviată tocmai de un şef excedat, care i-a dat în responsabilitate poveştile unui jurnalist de investigaţie.

Nu pretind să ajungem prea curând la nivelul la care este presa de aiurea în acest moment. Cred însă că sunt o mulţime de lucruri care au rămas neexploatate (să nu-mi ziceţi că la noi se moare mai puţin, vorba unui personaj care era gropar, „gripă să dea Dumnezeu!!!”€,œ) ori că puzderia de firme funerare apărute, ale căror servicii se diversifică tot mai mult, nu şi-ar face reclamă în paginile publicaţiilor care ar avea o asemenea rubrică. Sigur, n-o să avem dezvoltarea din serialul „Sub Pământ SRL” şi nici coduri de bare pe pietrele tombale, aşa cum e acum în America (scanezi şi citeşti mesajele de condoleanţe). Însă, în treacăt fie spus, şi dezvoltarea acestei industrii ar mai cizela, cred, spiritul unora care au început să-şi mute palatele dincolo de gardul cimitirului.

De asemenea, mi se mai pare că tocmai pe fondul absenţei unor profesionişti care să se ocupe de domeniu, au apărut atâtea oripilităţi prin presă, includem aici şi audiovizualul, de la noi: oameni „omorâţi” din greşeală, fără verificările prealabile, mari dispăruţi evocaţi de tineri jurnalişti care habar n-aveau cine fuseseră aceia etc. Nu mai pomenesc de rolul educativ (ştiu, o să mi se radă-n nas: fugi, nene, de aici, noi suntem puşi să facem trafic şi vizualizări, nu educaţie!), care ar mai tempera reflexele oribile - mai nou, când trece alaiul funerar, toată lumea filmează cu mobilul. Ce să facă, Doamne iartă-mă, cu pozele? Să le arate cumătrului la un şpriţ?!

Sigur, nu pretind că rubrica de decese poate învia presă scrisă de la noi şi zău că nici nu trebuie să o fac pe acest blog unde scriu ce mă taie capul.

Dar dacă putem împiedica presă să moară scriind pe te-miri-unde poveşti de viaţă, hai s-o facem. Indiferent ce v-ar zice profii sau şefii, dragii mei viitori jurnalişti, să ştiţi ca şi viaţă vinde, nu doar moartea, dacă e bine scrisă.

Acest articol a apărut pentru prima oară pe blogul personal.