„Luna cadourilor” în „Epoca de aur”

Coadă la alimentară din timpul comunismului, când pâinea, zahărul şi uleiul se dădeau pe cartelă

Cine a prins „Epoca de aur” a comunismului sigur îşi aduce aminte de lipsurile materiale, frigul şi foamea criminale, pe care le suportau cu mare greutate românii, în special iarna.

În „Luna cadourilor”, în preajma Crăciunului, alergau cu disperare, colindând magazin cu magazin, alimentară după alimentară, pentru a putea pune pe masă o bucată de carne, de brânză sau chiar un amărât de salam cu soia.

Căutau de nebuni printre blocurile cenuşii ale marilor oraşe, câte o portocală, o banană, ciocolată sau bomboane de pom, pentru a le putea pune copiilor sub brad, că sacul lui Moş Gerilă era întotdeauna mai mult gol decât plin.

Bucureştenii ştiau fiecare pe unde să caute, unde s-a băgat ori urma să se bage carne, în special, dar şi alte alimente care lipseau, orientându-se mai ales după reperele cozilor din spatele blocurilor.

Aceste cozi celebre, de neuitat - cine a trăit acele vremuri ştie - erau formate la uşile din spate ale magazinelor tocmai pentru a nu deranja privirile tovarăşilor, când treceau în coloana oficială de partid şi de stat. Cei mai descurcăreţi dintre amărâţi îşi lăsau de multe ori, rând, la mai multe cozi odată şi fugeau de la una la alta, atunci când sosea maşina cu pui, carne sau ce mai băgau tovarăşii-şefi ai comerţului socialist.

Cei care aveau bătrâni în familie erau salvaţi, pentru că pensionarii aveau timp liber nelimitat şi puteau să stea la cozi, chiar şi nopţile, pentru ca a doua zi, să spere că prind două pachete cu carne, cât se dădeau, „ca să ajungă la toată lumea”, mai mult os şi acelea.

Ce de îmbulzeli, certuri, chiar şi bătăi se dădeau uneori, la astfel de cozi, între fomişti, mai ales că unii, mai şmecheri se băgau în faţă sau aveau blat cu vânzătorii. Erau şi cazuri frecvente în care, după ore întregi de tremurat la o coadă sau alta, oamenii nu se alegeau cu nimic, nebăgându-se carne sau fiind insuficientă pentru toţi cetăţenii de la coadă.

Oamenii plecau dezamăgiţi, trişti, necăjiţi acasă, dar obişnuiţi cu astfel de întâmplări cotidiene. Luau de prin alimentare ce găseau pentru hrana familiei, iar pe vremea aceea se găseau conserve de legume şi peşte oceanic din belşug.

De acolo a rămas şi expresia „Nicio masă fără peşte”, care era de fapt şi sloganul publicitar la ordinea zilei, în materie de alimentaţie publică. Acum, de când România nu mai are flotă de pescuit oceanic, peştele a ajuns la preţuri destul de mari, mai ales în perioadele de post, când se consumă acest aliment destul de frecvent.

Ţin minte că în Bucureşti, în ultimii ani de comunism, unii bucureşteni mai isteţi luau trenurile şi mergeau în oraşele unde ştiau că mai găsesc carne, cum ar fi Scorniceşti, Slobozia sau altele.

Nu pot să uit de pâinea, zahărul şi uleiul cartelate, românii făcându-şi stocuri speciale pentru sărbători, astfel încât gospodinele să poată face cozonaci sau alte prăjituri.

Mi-au rămas tipărite în minte şi imaginile cu ţăranii ajunşi muncitori la oraş, navetiştii care vinerea seara şi sâmbăta, în special, plecau acasă, la familii, cu sacii de pâine uscată, hrană pentru porci, dar şi pentru ei. Erau anumite magazine de pâine pe lângă gări şi autogări, unde aceştia reuşeau să cumpere pâine fără cartelă şi în cantităţi mai mari. Uneori însă, cădeau victime vigilenţei organelor statului şi riscau chiar dosare penale, pe lângă confiscarea sacilor cu pâine.

În prejma sărbătorilor da iarnă, dar şi pascale erau controale speciale ale autorităţilor asupra maşinilor, la intrarea în Bucureşti, pentru a fi depistate persoanele ce transportau carne de porc sau de miel ilegal, fără acte.

Locuitorii de la oraşe aveau parte de tot felul de „bucurii” nu doar în „Luna cadourilor”, ci pe tot parcursul anului, dar acestea se manifestau mai crâncen iarna decât primăvara sau vara. Cei care stăteau la bloc erau pregătiţi cu haine groase, gospodinele aveau grijă să gătească noaptea dacă puteau, pentru că atunci erau gaze mai mult timp. De asemenea, apa caldă nu se livra tot timpul, iar când se dădea era mai mult călâie.

O adevărată aventură era seara, noaptea sau dimineaţa când se întrerupea energia electrică, iar oamenii umblau ca stafiile pe scările blocului, cu lumânări în mâini sau, în cel mai fericit caz, cu lanterne, dar lumânările erau de bază.

Cred că şi acum, în unele apartamente sunt oameni care mai păstrează cu sfinţenie lămpile de gaz, ce atunci le luminau casele când se lua curentul. Mai nefericiţi erau cei care surprinşi de oprirea curentului în timp ce se aflau în lift. Ce de urlete, buşituri în uşa şi pereţii liftului, băteau şi ţipau bieţii oameni, deoarece curentul se lua cu orele şi stăteau blocaţi mult timp în cutia de fier.