Libertatea religioasă, ”ad fontes”

Acordarea libertăţii religioase unei alte credinţe decât cea oficială a unui stat, a cunoscut în decursul istoriei, perioade pline de convulsii sociale.

Henric al IV-lea care a domnit în perioada 1589-1610, prin promulgarea Edictului din Nantes în 1598, dă primul act din istoria Europei apusene care permitea libertatea religioasă pentru persoanele care îmbraţişaseră altă formă de credinţă faţă de cea oficială a statului.

Acest act a survenit pe fondul conflictului dintre protestanţi (hughenoţi) şi catolici. Confruntarea dintre ei a degenerat în razboaie cu caracter religios în perioada anilor 1562-1594. Criza s-a acutizat în noaptea din 23 spre 24 august 1572 când au fost masacraţi 30 000 de hughenoţi la Paris şi în ţară.

Anterior emiterii acestui act, suveranii Franţei, Filip al IV-lea, Ludovic al XI-lea, Francisc I, transformaseră biserica catolică, cu caracter universal, într-o adevarată instituţie de stat capabilă să sprijine monarhia absolută. Opoziţia faţă de absolutism şi faţă de religia catolică, singura formă de religie acceptată de regalitate, a îmbracat haina religioasă a luptei dintre hughenoţi şi catolici. Intoleranţa bisericii catolice faţă de credinţă a generat erezii teologice.

Profesorul Lefevre d’Etaples de la Universitatea din Paris, în al doilea deceniu al secolului al XVI-lea a formulat ideile de baza ale protestantismului, ca autoritate exclusivă a Bibliei şi mântuirea prin credinţă. În contradicţie vădită cu principiile bisericii catolice, protestanţii au solicitat studierea textelor originale ale operelor cu caracter religios, deviza lor fiind concentrată în expresia „ad fontes” („la izvoare”). Prin cercetarea facută de ei s-a ajuns la concluzia că textul latin oficial al Bibliei, zis Vulgata, datorită Sfântului Ieronim (din secolul al IV-lea), conţine erori de traducere, pe care se bazau o parte din dogmele religiei catolice.

Lucrarea „Novum Testamentum” scrisă de Erasmus din Rotterdam a contribuit substanţial la restabilirea textului autentic al Bibliei. Textul edictului din Nantes referitor la acordarea libertăţii religioase pentru cei de altă religie, are următorul cuprins:

„Pentru a nu da nimănui prilej de tulburări şi certuri între supuşii noştri, am poruncit şi poruncim ca toţi cei care împărtăşesc aşa-numita religie reformată să trăiască şi să locuiască în toate oraşele şi locurile din regatul nostru şi din ţinuturile supuse nouă, fără a fi prigoniţi, asupriţi sau siliţi ca, în ceea ce priveşte religia, să facă ceva împotriva conştiinţei lor; sub acest temei ei nu vor putea fi puşi sub urmărire în casele şi locurile unde doresc să trăiască”.

Acest edict refuză însă, hughenoţilor, oficierea publică a cultului la Paris şi în localităţile unde se află Curtea. Acest act avea să fie revocat în 1685, ceea ce a dus la reacţia protestanţilor care considerau acest înscris irevocabil, inviolabil şi o lege fundamentală a statului care nu putea fi revocată de rege. Textul revocării edictului din Nantes prevedea:

„ Interzicerea tuturor supuşilor noştri apartinând religiei pretinsă reformată să se adune în vreun loc sau casă particulară pentru a exercita cultul zisei religii, oricare ar fi pretextul”.

Documents d’histoire vivante de l’antiquite a nos jours

Protestanţii s-au folosit  de ideile exprimate de Jean Cauvin (Calvin) expuse în lucrările „Aşezământul religiei creştine” (1536) şi „ Despre predestinarea eternă a lui Dumnezeu ” (1552), venind în vădita contradicţie cu dogmele bisericii catolice, calviniştii susţineau că Dumnezeu ar fi predestinat pe fiecare om după moarte la mântuire sau la osânda veşnică.

Conform acestei doctrine, omul nu poate cunoaşte în mod direct hotărârea divină ci are decât posibilitatea de a o prevedea. Realizările din timpul vieţii reprezintă în concepţia calviniştilor o predestinare la mântuirea cerească.

Intoleranţa protestantă s-a manifestat atât faţă de catolici cât şi faţă de sectele protestante disidente. Intoleranţa catolică s-a concretizat prin reorganizare de către papalitate în 1542 a Tribunalului Inchiziţiei, hotărârile sale fiind puse în exercitare de către autorităţi laice, precum şi prin întocmirea în 1564 a unei liste cu lucrări interzise intitulate „Indice al cărţilor interzise”. Pentru aceeaşi identitate de idei a organizat în 1534, ordinul monahal „Compania lui Isus” sau al iezuiţilor având ca scop trecerea la catolicism a protestanţilor.

De asemenea, Conciliul bisericesc de la Trento (Trident) ţinut în perioada anilor 1545 şi 1563 a venit cu clarificări în privinţa dogmei catolice.

Dogma protestantă a avut la bază, învăţăturile lui Martin Luther, (1483-1546), profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg care se referă la mântuirea prin credinţă. În cuprinsul celor 95 de teze sau propoziţii pe care le-a expus pe uşa Universităţii din Wittenberg în octombrie 1517, Luther susţinea: creştinul pentru a se mântui trebuie să aibe o credinţă puternică prin care are posibilitatea de a intra în relaţie directă cu Dumnezeu. Totodată, Luther aprecia că fundamentul creştinismului îl reprezintă Biblia în limba maternă, curăţată de toate completările ulterioare.

Prin pacea încheiată la Augsburg din 1555 care a pus capăt razboaielor interne din Germania, a fost recunoscută libertatea religioasă pentru principii luterani. În conformitate cu cele stabilite cu această ocazie, oricare principe avea posibilitatea să opteze între catolicism şi luteranism.  

De asemenea, orice principe avea dreptul de a impune religia aleasă de el, supuşilor conform principiului „cujus regio ejus religio”. Pacea încheiată la Augsburg a permis toleranţa religioasă pentru principii locali. Având posibilitatatea de a organiza biserica luterană din principatul lor şi de a işi impune religia lor tuturor supuşilor, pacea de la Augsburg a creeat premisele abordării religioase din altă perspectivă.

„Confesiunea de la Augsburg” din 1530 stabilea că principele care a adoptat luteranismul dobândea şi calitatea de şef al bisericii din principat. Totodată, comunităţile luterane erau conduse de pastori iar predica şi psalmii se ţineau în limba maternă în locul liturghiei latine.

Aceste încercări de acordare a toleranţei religioase au avut un impact pozitiv asupra întregii situaţii social-economice de la acea vreme.