Lăsaţi şamanii în pace!
0Un reportaj recent al unui post de televiziune condamna înmulţirea practicanţilor de terapii alternative, a vindecătorilor care fac apel la forţe obscure, la credinţă şi magie. În această vânătoare de vrăjitoare, în sensul propriu al expresiei, sunt luaţi drept purtători de lance profesori universitari, academicieni şi însuşi preşedintele Colegiului Psihologilor.
Totul în numele pacientului care ar trebui protejat. Dar există vreo dovadă că excesul de reglementare se reflectă într-un plus de calitate a serviciilor oferite către populaţie?
Este în firea societăţilor imature ca atunci când se confruntă cu un fenomen pe care nu-l înţeleg şi pe care nu-l pot controla, să se grăbească a-l interzice. Fie că vorbim de ocultism sau de droguri, de prostituţie sau de corupţie, nicio pedeapsă, oricât de aspră, nu va reuşi să eradicheze manifestări care ţin de funcţionarea la nivel profund a grupurilor de oameni care formează culturi şi societăţi. Vorbind pe această temă şi recunoscând că doar braţul lung al legii nu este suficient în realizarea schimbării şi diminuarea fenomenului corupţiei, Ministrul Justiţiei declara: „1.000 de strategii, 1.000 de legi şi 1.000 de instituţii nu fac nimic, dacă nu avem şi un public educat în sensul de a respecta aceste legi.”[i]
Revenind la tema reportajului, este de constatat că realizatorii emisiunii îi au alături pe mai marii Bisericii Ortodoxe Române care au condamnat şi ei, nu de mult, aceleaşi practici. Anul trecut, Patriarhul se arăta îngrijorat că „oferta ocultistă şi cea a practicilor orientale devine deosebit de tentantă pentru omul contemporan”[ii]. Se întâmpla acest mesaj la puţin timp după incendiul de la Colectiv şi nu puţini au fost cei care au văzut în condamnarea Patriarhului o acuzaţie adusă tinerilor care sărbătoreau Halloween-ul.
În ambele cazuri, este dificil emitenţilor acestor puncte de vedere să dea la o parte acuzaţia de conflict de interese. Biserica, deşi condamnă formal practicile oculte, ştie foarte bine că numeroşi credincioşi şi o bună parte din cler aderă la ele (mă refer la comerţul cu tot felul de obiecte sfinţite, vindecările de posesiile demonice şi deschiderea Bibliei pentru a citi viitorul). Televiziunile au şi ele o sursă substanţială de venit din promovarea medicamentelor miraculoase din plante, poţiuni formulate de laboratoare germane sau de experţi chinezi şi care garantează vindecarea pentru că o doamnă cu aspect de vecină pensionară se jură că în cazul ei a funcţionat după numai o săptămână de tratament. Mai mult, însăşi cercetarea din psihologie şi psihiatrie are mari probleme în a-şi justifica temeinic propriile intervenţii. Sintagme ca „depresia e un dezechilibru chimic la nivelul creierului” sau „un model cognitiv de evaluare negativă a realităţii” sunt mantre care dau o impresie de cunoaştere, când realitatea este că ştim foarte puţin despre ce produce şi ce întreţine suferinţa mintală. În plus, oamenii sunt fiinţe care au nevoie să dea un sens vieţii lor. Şi aici, nimeni nu poate pretinde vreo întâietate, nici Patriarhul, nici Academia, nici însuşi Colegiul Psihologilor.
Şi totuşi întrebarea rămâne: este interesul publicului care caută un sprijin pentru diverse probleme care ţin de sfera psihologicului servit de o reglementare mai strictă a celor care propun asemenea servicii? Sau ar fi mai bine să permitem oamenilor un acces cât mai larg la o piaţă cât mai diversă de (psiho)terapii, lăsându-le libertatea (şi responsabilitatea) să aleagă?
Pentru început, ar fi interesant să ne gândim că există mai multe feluri de reglementări[iii] - în ordinea severităţii vorbim de auto-reglementare, reglementarea negativă, co-reglementare, reglementarea printr-o structură specializată[iv]. Este experienţa şi altor ţări că excesul de reglementare nu a dus la o diminuare a cazurilor de rele tratamente. Din acest sistem lipseşte totuşi ceva. Lipseşte, aşa cum remarca doamna ministru, educaţia publicului. La fel cum lipsesc programele de prevenire a consumului de droguri alături de acţiunile DIICOT. Sau programele de sprijinire a femeilor în situaţii de vulnerabilitate, care sunt la risc să devină marfă pe trotuar. Sau educaţia oamenilor cu privire la ce înseamnă o intervenţie etică în domeniul serviciilor psihologice. Un asemenea demers ar fi extrem de util şi conceperea sa ar reprezenta o acţiune demnă de statutul unor domni profesori şi academicieni. Iată ce aş include eu într-un astfel de text:
- Schimbarea minţii este dificilă şi nu există scurtături.
- Nimeni nu ştie ce trebuie să faci ca să-ţi fie mai bine. Dacă cineva pretinde contrariul, cel mai probabil te minte sau se minte pe sine.
- Sfaturile sunt bune, dar oricine poate da sfaturi şi gratis.
- Nu există nicio obligaţie de a menţine secretul asupra intervenţiilor primite. (Psiho)terapeutul este obligat la confidenţialitate, nu şi clientul. Dacă ţi se cere să nu vorbeşti despre ce se întâmplă în consultaţie, solicită o opinie altui profesionist.
- Relaţiile sexuale şi comerciale între client şi terapeut sunt interzise.
- Dacă motivul pentru care lucrurile nu merg bine este că tu nu eşti suficient de bun (eşti prea bolnav, prea păcătos, prea puţini bani investiţi în terapie), de fapt acea terapie nu este bună pentru tine.
În final, aş vrea să spun câteva lucruri despre obsedantul apel la ştiinţă şi la roboţi. Omenirea traversează o criză profundă cauzată tocmai de îndepărtarea de uman. O spune cel mai celebru fizician în viaţă. O spune un romancier la fel de important: “Nu-i aşa că tehnologia, în toate formele prin care a intrat în viaţa noastră de zi cu zi, ne-a făcut mai săraci? Şi nu-i aşa că acest proces se adânceşte? [...] cu cât lumea a ajuns mai aproape de degetele noastre, cu atât s-a îndepărtat mai mult de inimile noastre.” Cu cât am devenit mai tehnici, cu atât am devenit mai iraţionali. Dovadă recentele alegeri din America si Marea Britanie, continua cursă a poluării şi distrugerii mediului, apelurile la ziduri, la ultra-ortodoxismul islamic, creştin şi ebraic, dovadă haosul pe care îl trăim.
Aşa că poate ar fi bine să lăsăm şamanii în pace şi să nu dăm vrăjitoarele pe mâna roboţilor şi realităţilor virtuale consemnate în tratate cu ştaif. Cu poveştile lor aiuritoare despre îngeri, energii şi mama pământ, ridicoli şi un pic bizari, atât de deconectaţi de tehnologie şi de ne-ştiinţifici, avem nevoie să facem un pic de loc lumii lor în lumea noastră. Pentru că altfel, suntem pierduţi.
[ii] http://basilica.ro/ocultismul-contemporan-este-o-reactie-confuza-la-o-criza-spirituala/
[iii] Tudor, K. (2011). There ain’t no license that protects: Bowen theory and the regulation of psychotherapy. Transactional Analysis Journal, 41, 154–161
[iv] Cea mai puţin constrângătoare este auto-reglementarea. Ca psihoterapeut, ader la un cod etic pe care mă oblig să-l respect. Ceea ce mă conduce este propriul simţ moral şi profesional. Este de ajuns? Probabil că nu. Un alt nivel de reglementare este cea negativă – pot să practic, atât timp cât nu sunt menţionat pe o listă neagră a celor care nu au voie să practice. Este de ajuns? Nu, dar ar fi important a avea un mecanism de atenţionare a publicului. Următoarea treaptă în reglementare este cea făcută de asociaţiile de profesionişti – coreglementarea. Fiecare şcoală de psihoterapie (psihanaliză, terapie cognitiv-comportamentală, psihoterapie tranzacţională, poate chiar terapii alternative) este reprezentată de o asociaţie profesională care se angajează în faţa Guvernului să monitorizeze şi să reglementeze practica membrilor săi. Mai departe, vorbim de structuri special construite pentru reglementare – Colegiul Psihologilor (România nu are, din păcate, o structură separată de reglementare a psihoterapiei), Colegiul Medicilor etc. Sunt aceste structuri eficiente în a proteja publicul de mal praxis? Experienţa ultimilor ani şi însăşi declaraţia preşedintelui Colegiului Psihologilor spun că nu.
Se încarcă comentariile...
