Învăţăm, prin repetiţie, să murim nedrept

Moartea lui Patrick Ekeng înseamnă mai multe lucruri deodată

Şi iată că s-a ajuns până aici: moartea neaşteptată a fotbalistului Patrick Ekeng, băgat într-o ambulanţă fără defibrilator, ne-arată că, dacă leşini pe stradă, posibil să mori tot acolo. Moartea asistată a devenit a doua noastră natură căci am început să ne obişnuim cu gândul ăsta. E de prisos să mai încercăm să căutăm o logică în toate lucrurile astea, să mai recurgem la o ordine proprie.

Nu mai simţim nici frică, deja îi aparţinem, ne este transmisă: frica de injecţie a dispărut, a fost inlocuită de teama că acul seringii ar putea fi infectat, la fel şi gândul că am putea avea o boală fatală, a fost şi el înlocuit de teama că nu vom avea medicamentele care ne-ar mai cruţa din durerea ultimelor zile din viaţă.

Moartea lui Patrick Ekeng se deosebeşte fundamental de moartea altor oameni. Ce i s-a întâmplat ni se înfige-n creier şi rămâne acolo pentru că e înspăimântător de nedrept. Moartea lui, din timpul unui meci unde trebuia să existe dinainte o ambulanţă dotată corespunzător, înseamnă mai multe lucruri deodată. Statistic vorbind, au murit asistat atât de mulţi oameni în ultimii ani că parcă noi, ceilalţi, începem să ne pierdem dreptul la o moarte corectă.

Când ajungi în România, toate lucrurile înghesuite în bagaje, de la simple obiecte până la cele mai importante dintre ele, se dovedesc a fi zadar: trebuie să-ţi faci bagajul cu gândul la o posibilă moarte când vii aici. Dacă privim doar puţin dincolo de imaginea lui Patrick pus pe o targă şi băgat într-o ambulanţă fără defibrilator, când doar puţin ne imaginăm ce ar fi trebuit să se întâmple— ce ar fi fost normal să se întâmple, ne înfuriem, dar o facem în chip familiar pentru că nu e prima dată.

Şi dacă facem cel mai insignifiant lucru, ne putem aştepta tot la o moarte asistată. E ce învăţăm, e ce ne-a învăţat cazul Colectiv, ancheta Gazetei Sporturilor şi atâtea multe alte cazuri. Învăţăm să ne obişnuim cu o moarte nedreaptă, învăţăm prin repetiţie, să murim nedrept.

Tot statistic, în ultima oră au trecut trei ambulanţe pe bulevardul Magheru şi nu putem să nu ne gândim câte dintre ele se îndreaptă spre moarte nedotate corespunzător. Şi cine aşteaptă la celălalt capăt: un copil sau un tânăr de 26 de ani. Ei sunt la fel de nepregătiţi pentru moarte cum este şi ambulanţa care se îndreaptă spre ei. Noi, ceilalţi, asistăm neputincioşi de pe margine şi ne-aşteptăm, încolonaţi, rândul.