Întoarcere la umbrele trecutului păstrate fulgurant de o memorie crepusculară

La Paris, prin anii ‘60, nu mai știu sigur, firește, m-am întâlnit, cu aprobarea ministrului interimar al României în Franța, Dumitru Aninoiu, bun prieten al meu, pentru prima dată cu prințesa Caragea, care m-a invitat într-o seară, într-un bistro din „le seizième arrondissement”, să mâncăm melci și să bem un pahar cu vin.

Atunci, în acea seară, am aflat și cum trebuie să mă adresez aristocratei doamnei:

-         Dragă domnule Săraru, să-mi spuneți prințesă sau numai doamnă pentru că dv. repetați neștiutor adresarea „doamnă prințesă”.

Sigur că melcii pe care i-am mâncat ambițios erau niște grăunțe mari, stufoase și seci și am băut ca să mă salvez din paharul înalt cu vin.

Peste un an, m-am întâlnit, împreună cu soția mea Viviana, cu prințesa Caragea în apartamentul din „Seizièm” al domnișoarei boieroaice oltence Fălcoianu, legatara testamentară la Paris a Elenei Văcărescu. Invitația a fost în bucătăria apartamentului, care servea și de sufragerie, împărțită în două de o masă de stejar cu tăblia groasă, iar pe mijloc un gărduleț înalt de 10 centimetri care trimitea la mașina de gătit pe care fierbeau fructele de mare.

Împreună cu noi, pe scaunele înalte și grele de stejar masiv, se aflau, cu fața, evident, spre bucătăria amintită, un domn septuagenar și soția lui la fel de septuagenară. Atunci am aflat că domnul refugiat la Paris, ca și alți români nobili sau făcând parte din camarila regelui Carol al II-lea, fusese vicepreședinte al organizației Straja țării. Știam atunci că președintele, un fost carlist, se numea Teofil Sidorovici, dar mai multe amănunte nu știam.

Septuagenarul vicepreședinte m-a întrebat dacă la noi în România e libertate și drept la proprietate și dacă aveam automobil. Eram atunci secretar general de redacție la Luceafărul și mi se permisese, potrivit funcției, să cumpăr în rate lunare mașina redacției, un Moskvich 407, cu prețul de 11.000 lei. Tot atunci mă ambiționasem să-mi cumpăr un televizor TEMP2, rusesc, de două ori mai scump decât automobilul.

-         Nu pot să cred că ai automobil, a zis răspicat vicepreședintele Străjerimii. Faci propagandă comunistă! Nu cred.  

În seara aceea am mâncat pentru prima dată și anghinare, o delicatesă – ziceam eu – princiară.

Prințesa Caragea avea atunci lângă ea pe fetița ei, cred de 6 ani. Prințesa Caragea era în floarea vârstei, dinamică și foarte cultivată, convinsă de stirpea ei princiară. Într-o emisiune a televiziunii franceze în care scriitorul Constantin Virgil se plângea de regimul comunist din România Gheorghiu, prințesa Caragea a intervenit, negându-i suferințele invocate, precizând că acesta era fiul unui preot de pe moșia ei din Moldova și a făcut studiile universitare încât nu avea dreptul să se plângă. Și bineînțeles că scriitorul, viitorul scriitor al romanului de faimă mondială „Ora 25”, a fost scos din emisiune.

Fulgurant îmi amintesc că în apartamentul domnișoarei Fălcoianu, cu camerele lui spațioase, pe un perete mi-a atras atenția o veche icoană românească a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe.

Fetița amintită avea să vină și să se stabilească în țară cu numele de Briana Caragea.

Îmi mai amintesc, tot fulgurant, că prințesa m-a invitat pentru week-end-ul care începea a doua zi să mergem împreună cu soția mea să petrecem la un castel din provincie al unui prieten și să-l cunoaștem și pe acesta.

N-am avut curajul să accept invitația și ministrul interimar Dumitru Aninoiu mi-a zis că bine am făcut. Așa erau vremurile.