In memoriam Lazăr Vlăsceanu

Lazăr Vlăsceanu e numele unui nemuritor. Lumea lui, de la viața satului, din Dobra, la viața marilor metropole ale lumii a fost una rotundă: între ele, o oprire pentru școala pedagogică Spiru Haret de la Buzău. Nu întâmplător, de acolo, de la numele lui Spiru Haret, care i-a intrat în sânge și în destin, avea să plece ca ceea ce urma să devină: un reformator al unui sistem educațional care a găsit în el un profesor european așa cum de puține ori aveai în instituțiile în care a slujit. Nemuritor, nu pentru că a educat generații, ci pentru că a avut curajul de a alege oamenii în care găsea o vibrație mentală, un interlocutor vizionar, un posibil autor. De aici, umanitatea lui Lazăr, suprapusă umanismului său modern, sociologic. Lazăr e nemuritor pentru că nu vorbea niciodată doar despre viitor într-un stil altruist, ci despre prezent cu un fler critic: și aceasta, tot o formă de curaj. De la el am învățat, de mic, să am curaj. Când citești „Educație și putere. Sau despre educația pe care încă nu o avem”, înțelegi că discuția despre viitor pleacă de la educația făcută acum, de la iubirea pentru cei de care ești responsabil acum, de la prietenia pentru cei care îți sunt parteneri de dialog, de lucru, de scris. Lazăr e nemuritor pentru că prezentul a fost cea mai robustă temă a umanismului său. A înțeles modernitatea românească mai bine decât oricine altcineva și tocmai pentru că a consacrat-o, nu a fost surprins de colapsurile și inconsistențele ei: de oamenii care nu alegeau pentru un scop nobil, ci numai pentru ei înșiși, de timpurile în care orgoliile blochează instituții în loc să le dezvolte. Dar toate acestea sunt cunoscute: Lazăr, omul-instituție, omul-reformă, omul-modernității. Lazăr însă e și numele des rostit pe buzele copilăriei mele: modelul meu de educație a fost el. E primul mare profesor pe care l-am întâlnit în carne și oase și unul dintre ultimele modele care vor rămâne vii și după dispariția lor aparentă. 

Profesorul-model din familia noastră, prietenul model pentru părinții mei, părintele-model pentru Anouk, fata pe care și-a dorit-o și de la iubirea căreia a plecat în a-i educa pe toți ceilalți copii ai lui, mai mici sau mai mari, mai reușiți sau nu, de dinaintea catedrei. Lazăr e nemuritor pentru că nu și-a ascuns rădăcinile, pentru că a făcut un titlu de noblețe din Dobra rurală, în care își găsea liniștea și care a fost un sanctuar al gândirii lui. Una din lecțiile enorme ale lui Lazăr e că diferența dintre Dobra și Londra poate să fie insesizabilă, că dacă ai ceva de spus contează mai puțin unde te naști și e esențial ce faci cu asta și mai ales unde ajungi. Când scria despre inegalități, o făcea din postura celui care le-a depășit, prin muncă, prin tenacitate, prin voință de a te lupta și de a schimba, la limita utopiei. Lazăr e cel mai modern nemuritor pe care îl cunosc pentru că a învins toate stereotipurile despre provinciali și a trăit globalist, cosmopolit. Ulița lui, care e și a mea, rămâne un bulevard al spiritului.

Lazăr e nemuritor pentru că va rămâne în conștiința noastră ca omul de dincolo de funcțiile pe care le-a avut și ca destinul care nu a primit uneori ceea ce merita, în instituțiile noastre, modernizatoare, dar nu suficient de moderne, cât să aleagă mereu competența de partea lor. Pentru unele lucruri, Lazăr a fost prea devreme: activitatea lui de la Centrul European UNESCO face parte dintr-un timp al avangardei pentru România. Pentru alte lucruri, Lazăr a fost prea târziu; ca de pildă, în lupta cu o boală prea puțin blândă. Modernismul ideilor lui a construit modernitatea timpului nostru: Lazăr rămâne nemuritor pentru că a construit un ethos. Noi doi am râs prea mult în viața asta ca să ne luăm la revedere cu tristețe. E o trecere, pentru că Lazăr e numele celui înviat de Hristos din morți, și nu întâmplător, Lazăr Vlăsceanu e cel care prin ideile lui, nu dispare. Fiica lui, studenții lui, colaboratorii lui, prietenii lui, oricine a respirat aerul lui și a înțeles cuvintele lui, noi toți suntem lăzăriști. Pentru mine, Lazăr Vlăsceanu e însă și numele unui paradox vital: ca profesor, nu ești niciodată singur, ca individ, mori întotdeauna singur. Aș fi dat orice să știu cum vede Lazăr drumul către o altă lume. Tot ce știu e că doar cu două zile înainte să plece acolo unde începe societatea lui Dumnezeu, Lazăr avea pofte: de scris, de pedagogiile iluministe, de soarele de peste pământul de la Dobra, de mersul cu bicicleta, de stat la noi în foișor la o masă ca pe vremurile neatinse de boală și moarte, avea poftă de râs, pentru că nu există om inteligent fără umor. Dragostea mea pentru Lazăr e cea pentru un părinte care mi-a explicat că lumea fiecăruia e mai mare decât anturajele, că a fi cetățean al lumii e cea mai mare probă de supraviețuire, că puterea unui om vine de la deciziile și gândurile lui, nu de la contractele sociale din care face parte. Îi mulțumesc lui Lazăr că a fost printre primii oameni pe care i-am văzut când am deschis ochii pe această lume, mă doare că am fost printre ultimii pe care i-a văzut înainte de a ne părăsi.  Îi mulțumesc că a fostdintre artizanii lumii mele, că a fost prietenul meu mai mare, că a fost cel mai bun confesor atunci când nici sociologia nu părea că mai explică durerile acestui univers. Lazăr, un nume nemuritor, pentru exigența școlii și a vieții, ne așteaptă acolo unde vom avea mai mult timp pentru a fi împreună. Facultatea de Sociologie, Universitatea București, școala românească pierd azi unul din dascălii săi iconici. Odată cu dispariția lui dispare și unul dintre ultimele bastioane de autoritate, din educație și societatea românească. Autorul ”Modernității românești” se mută azi ”dincolo de zare”. Cei care l-au cunoscut, l-au prețuit și l-au iubit au însă obligația să îi ducă mai departe moștenirea, să se bată pentru ideile în care a crezut și să facă posibilă lumea pe care el a imaginat-o. Lazăr iubea cuvintele, dar prefera faptele. Și credea că patriotismul înseamnă competență, nu retorică.

Lazăr se duce acum lângă mama Lina și lângă Gheorghiță, de la care a învățat modestia, onestitatea și autenticitatea.

Transmit, în numele meu și al familiei mele, al tuturor prietenilor mei care s-au intersectat în aceste decenii cu mintea strălucită a lui Lazăr Vlăsceanu, cu optimismul și altruismul lui speciale, Anei Maria Vlăsceanu, doamnei profesoare Mihaela Vlăsceanu, întreaga compasiune, atâta câtă poate încăpea ea în cuvinte.

La revedere, Lazăr!

Dumnezeu să te ierte! Dumnezeu să te odihnească!

(Cuvânt la dispariția profesorului Lazăr Vlăsceanu)