În circuitul creditării în valută, BNR n-a fost niciodată surprinsă pe picior greşit

0
0

Notam, în comentariul de joia trecută, că băncile au fost obligate, în activitatea de creditare, să respecte cu stricteţe normele BNR. Iar astfel de norme, îndeosebi cele menite să reglementeze creditele în valută, au fost elaborate în serie începând din 2003. Debutul a fost însă făcut, de fapt şi de drept, în 1998.

Aricolul precedent: Pe tabla de şah a creditării regele e legea

Banca Naţională a elaborat norme prin care le-a impus instituţiilor creditoare, în împrejurările specifice din primul deceniu al veacului actual, să ţină seamă de riscuri. Şi, mai cu seamă, de riscul valutar, care putea fi extrem de periculos.

În anii 2004-2008, înmulţirea creditelor în valută era pe undeva firească. Băncile aveau valută şi voiau s-o plaseze; iar oamenii aveau nevoie de bani. Dar dacă populaţia, însetată de credite, se împrumuta în valută în timp ce era plătită în lei, nu făcea decât să îşi asume un risc valutar. Pentru că oricând puteau să apară pe piaţa valutară – cum s-a şi întâmplat acum – schimbări de curs care să scumpească creditul.

Ca să-i scutească de riscuri pe cei ce voiau împrumuturi, Banca Naţională le-a cerut băncilor – nu doar prin apeluri morale, ci şi prin norme, mai ales prin norme – să le deschidă ochii clienţilor. De fapt, le-a cerut să le arate la ce eforturi suplimentare de plată ar putea fi supuşi dacă s-ar înrăutăţi starea pieţelor valutare. Începând din 2005, seriile de norme ale BNR au înscris prevederi ce temperau creditarea. Îndeosebi, temperau creditarea într-o altă monedă decât leul. Desigur, sub imperiul riscului valutar.

* 

Statistica ne arată, astăzi, că în perioada 2004-2008, mai exact 2005-2008, creditul în valută  creştea – şi era bine că se întâmpla aşa – numai că tindea să alerge cu o viteză ce nu era potrivită pe şoselele noastre. Şi peste tot, pe unde viteza o ia razna, apare şi riscul de derapaj. Banca Naţională s-a văzut astfel nevoită să impună prin norme o anumită temperare a acestei viteze, ca să evite riscurile majore; şi, cu deosebire, să evite creşterea gradului de supraîndatorare. În lei şi în valută.

Iată însă că, în dezbaterile publice din aceste zile, se aud multe voci – unele “acoperite” cu licenţe sau doctorate în economie – care acuză BNR că n-a oprit creditarea în franci elveţieni. Sau că n-a oprit întreaga creditare în valută. E posibil ca toţi cei care acuză acum Banca Naţională, că n-a oprit creditarea în valută, să nu cunoască adevărul. Să nu ştie că era lege! Şi că unde-i lege nu-i tocmeală. E posibil, repet, dar nu e şi admisibil. Pentru că, în anii în care România se pregătea să intre în Uniunea Europeană, fiind stabilită şi data – 1 ianuarie 2007 – forurile europene i-au impus României legi prin care să fie protejată libera circulaţie a capitalurilor, alături de cea a persoanelor, a bunurilor fizice şi a serviciilor. Totodată, în împrejurările în care ne-am trezit în România cu surplusuri valutare, Banca Naţională a făcut tot ceea ce legea i-a permis să facă pentru ca riscul valutar să fie atenuat până la limita cea mai de jos. Niciodată, în circuitul creditării în valută, Banca Naţională n-a fost surprinsă pe picior greşit.

*

Experţii din Banca Naţională au privit înainte, în timp, şi au luat în calcul riscul unui surplus valutar încă din anii în care România se lupta cu riscul unui deficit valutar. Când, în august 1998, Consiliul de Administraţie al BNR a aprobat un prim pachet de reglementări, toate vizând o mai bună funcţionare a pieţei financiare, analiştii din afara Băncii Naţionale au fost surprinşi de Regulamentul Nr. 4/1998, care extindea regimul rezervelor minime obligatorii la valută. Norma stipula fără echivoc: “băncile trebuie să menţină rezerve minime obligatorii, în lei şi valută, în conturi deschise la Banca Naţională a României”.

Mirarea privea, desigur, rezervele în valută. Căci în privinţa celor în lei lucrurile erau lesne de înţeles. Inflaţia era mare şi decizia BNR limita posibilităţile băncilor comerciale de a multiplica banii inflaţionişti. Dar de ce şi la valută?! De ce era nevoie de constrângeri când robinetul valutar curgea încă mult prea încet?!

*

Ca să înţelegem, acum, în substanţa lui, scopul în care BNR a prevăzut în 1998, printr-un act normativ, adunarea unei părţi din valuta băncilor, e nevoie de o privire înapoi. Dezbaterile din Parlamentul României, din primăvara lui ’98, când pe rol intrase Legea Băncii Naţionale, s-au aprins puternic la un moment dat. Subiectul însă, în acea vreme, interesa prea puţin opinia publică. O dispută privind rezervele minime obligatorii în valută a trecut neobservată până şi în mass-media. Nici în Parlament, de altfel, nu s-a făcut remarcat un interes deosebit pentru subiectul în cauză. Dar parlamentarii iniţiaţi, unii provenind din bănci sau legaţi de cercuri bancare, şi-au concentrat forţele şi au avut intervenţii puternice atunci când s-a discutat despre folosirea instrumentelor prin care Banca Naţională urma să intervină ca să evite riscuri. Miza lor era obţinerea unei prevederi legale potrivit căreia, în cazul depozitelor în valută, să... nu se constituie rezerve minime obligatorii.

Nu exclud varianta ca pledoaria lor să fi fost animată de cele mai bune intenţii. Şi anume, ca să nu poată fi adusă niciun fel de atingere intrărilor de valută în sistemul bancar, într-un  moment în care ţara suferea de o dramatică criză de monedă străină. Reprezentanţii BNR – la dezbateri participând o echipă condusă de guvernatorul Mugur Isărescu – au văzut pericolul; au înţeles, de fapt, că o astfel de prevedere ar fi devenit cu siguranţă un bumerang, ce ar fi ameninţat în anii următori să lovească în însuşi spiritul legii, care s-a dovedit a fi acela de a apăra moneda naţională.

La ce s-ar fi ajuns? La instituirea unui regim discriminatoriu în dauna monedei naţionale. Pentru că în timp ce, în băncile comerciale, formarea lichidităţilor în lei ar fi urmat să fie supusă unor restricţii, dacă realitatea economică ar fi cerut-o, în schimb lichidităţile în valută ar fi putut să fie ferite de cerinţele comandamentelor politicii monetare. Şi să se înmulţească haotic.

*

Riscul ar fi fost imens dacă Banca Naţională ar fi fost lipsită, prin lege, de posibilitatea de a utiliza acest instrument – rezervele minime obligatorii în valută – în toată complexitatea lui. Mai alea că Legea Băncii Naţionale nu era făcută pentru un an şi nu avea rolul de a rezolva problemele specifice pe termen scurt. Era o lege făcută pentru mai multă vreme. Sigur că atunci, când nevoia de monedă externă era stringentă, poate că era timpul ca rezervele minime obligatorii în valută să aibă un rol mai puţin însemnat. Dar nici măcar atunci acest rol nu putea fi simbolic. Pentru că în locul întăririi leului, băncile ar fi fost stimulate să opereze mai mult în valută, ceea ce ar fi făcut ca politica monetară a băncii centrale să aibă efect numai asupra componentei în monedă naţională a circulaţiei monetare. Leul ar fi fost condamnat astfel la o continuă slăbire.

Ideea cu care s-au înfruntat atunci, în Parlament, reprezentanţii BNR conducea la favorizarea valutei, în dauna leului. Pentru că numai protejând pasivele în valută, motivau susţinătorii forţării timpului, ar fi intrat în ţară valută în cantităţi îndestulătoare. Dar tot timpul, judecătorul suprem, a dovedit cât de mult s-au înşelat.

În cele din urmă a învins înţelepciunea şi în ciuda multor proteste, unele vehemente, legea a precizat fără echivoc că băncile, pentru pasivele în valută (credite de la băncile-mamă, în cazul băncilor cu capital străin, împrumuturi externe, depozite în euro, dolari şi alte monede străine la toate băncile) erau obligate să-şi constituie rezerve la banca centrală.

Eliminarea din lege a rezervelor minime obligatorii în valută ar fi împins băncile să multiplice depozitele în monedă străină prin mecanismul de creditare. Presiunile inflaţioniste, foarte mari atunci, ar fi urcat imediat şi mai mult, slăbind băncile, care ar fi ajuns să fie supraexpuse în monedă străină. Chiar şi rezervele minime obligatorii în lei ar fi fost afectate, întrucât nu ar mai fi putut să fie utilizate cu toată vigoarea, tocmai pentru a nu crea o discrepanţă prea mare între lei şi valută. Iar băncile ar fi fost mai puţin protejate. Şi asta pentru că nu ar mai fi operat componenta prudenţială a mecanismului rezervelor minime obligatorii.

*

E adevărat că, până în anul 1998, când starea lichidităţii valutare era tensionată, Banca Naţională nu a mizat pe rezerve obligatorii în valută tocmai pentru a nu diminua până şi puţinele resurse existente atunci în bănci. Când însă, începând din 2004, valuta venea în valuri, cu deosebire după ce bătusem palma cu Uniunea Europeană şi devenise certă intrarea României în NATO, analizele au arătat că important era să fie atrase investiţii directe, nu fluxuri financiare speculative, care să vizeze câştigul din diferenţa între dobândă şi deprecierea leului. Nici vorbă, deci, să fi fost o măsură exagerată obligarea băncilor prin lege să constituie rezerve minime obligatorii în valută.

Este un fapt cunoscut bine că toată emisiunea monetară avea în contrapartidă cumpărări de valută. Fiindcă BNR nu s-a bazat numai pe adunarea de rezerve minime obligatorii. Cumpăra totodată, din piaţa internă, valuta ce ameninţa să strice echilibrul. Apăruse însă un risc: acela că intrările de capitaluri în România, mai mari decât ne aşteptam, ameninţau să mineze programul creşterii adecvate a masei monetare. În consecinţă, Banca Naţională a reacţionat. Nu oprind creditarea în valută, fiindcă n-o lasă legea. Şi, de altfel,   n-ar fi oprit-o oricum, pentru că de valută aveau nevoie şi companiile, şi populaţia. A făcut însă ceea ce era normal să facă o bancă centrală: a adoptat o strategie menită să evite îmbolnăvirea creditării în valută. Să obţină, deci, o creditare sănătoasă. Iar primul act nu putea fi decât reducerea cantităţilor de valută din piaţă. Aşa că BNR a început, în timpul unu, să cumpere o parte din surplusul de valută; iar în timpul doi să retragă într-o măsură tot mai mare (să sterilizeze, deci) surplusul din emisiunea de lei rezultată din cumpărările de valută de pe piaţa internă. Era o cerinţă ce nu putea fi evitată. Dacă echilibrele  monetare şi financiare nu ar fi fost asigurate, emisiunea de lei cu cea mai bună acoperire, cea în valută, ar fi putut să producă inflaţie. Regula nu era specifică României. Referindu-ne însă la România, starea de lucruri din anii 2004-2008 arată, în modul cel mai evident, că nu numai surplusul de fonduri valutare a fost o problemă greu de rezolvat, ci şi capacitatea slabă a economiei noastre de a absorbi, într-o manieră neinflaţionistă, astfel de fonduri. Este evident  că  echilibrul monetar era greu de păstrat în condiţiile unei creşteri neîncetate a valurilor de valută. Iată realitatea ce ne dă măsura dimensiunilor efortului de sterilizare al Băncii Naţionale.

*

Acumulările valutare lunare ale BNR din toţi acei ani erau mari. Tot mai mari. Niciodată, în istoria României, nu a fost adunată atât de multă valută la Banca Naţională. Remarcabil, cu deosebire, este faptul că banca noastră centrală nu făcea „rechiziţionări”. Acumulările erau făcute cu deosebire în condiţii de piaţă. De piaţă liberă. Din 1992 încă, BNR a aderat la sistemul liberal „full-retention”: agenţii economici au căpătat dreptul de a-şi reţine toată valuta provenită din operaţiuni externe. Banca Naţională nu cerea – şi nu cere nici acum – nici măcar un singur euro, un singur dolar sau un singur franc elveţian din valuta adusă în ţară de exportatori ori de investitorii străini. Rezerva BNR nu lua nimic din resursele investitorilor sau ale producătorilor. Lua numai din surplusul din bănci. Şi fiindcă rezerva creştea, puţinele capitaluri interne, de care dispunea economia românească, nu erau tulburate de la rosturile lor cotidiene. Banca Naţională purta singură povara acumulării valutei necesare pentru a da consistenţă credibilităţii internaţionale a României. De fapt, fiind administrator al întregii rezerve internaţionale a ţării, BNR iniţia operaţiuni atât de optimizare a avantajelor, cât şi de atenuare a riscurilor. Rezerva de valută  era diversificată în portofolii aducătoare de profituri, în baza analizării neîncetate a mişcării monedelor pe pieţele internaţionale.

Adunarea în rezerva BNR, potrivit legii, a unor părţi din pasivele în valută (şi în lei, desigur, dar aici interesează valuta) ale băncilor comerciale era o excepţie impusă de nevoia evitării riscului valutar în procesul creditării. O excepţie vremelnică. Aşa au fost cerinţele acelui timp. S-a ajuns, la un moment dat, ca din fiecare unitate valutară (euro, dolar, franc elveţian etc.) ce intra într-o bancă, într-un depozit deschis pentru un timp mai mic de doi ani, 40 de procente să fie depozitate la banca centrală. Nu încape nicio îndoială: imobilizarea banilor la BNR, în cămara numită „rezerve minime obligatorii”, era un motiv de suferinţă produs printr-o măsură legală. Fiindcă banii sunt făcuţi să circule. Numai prin circulaţie pot fi înmulţiţi. Dar procesul de absorbţie era atunci o alinare. A fost astfel temperat elanul creditării în valută.

Acum însă, în noile împrejurări istorice, când valuta e rară, rezervele minime obligatorii vin iarăşi să protejeze băncile. Şi asta pentru că mecanismul în cauză are o componentă prudenţială:

1) când valuta era în exces, prin aplicarea acestui mecanism băncile erau împinse la raţionalitate în procesul de creditare;

2) acum însă, când se accentuează deficitul de valută, rezervele de la Banca Naţională reprezintă o sursă de lichiditate pentru cazuri excepţionale.

Lucrurile, acum, se desfăşoară în sensul celui de-al doilea înţeles al componentei prudenţiale. Începând din luna mai a  anului 2009 – primul an de recesiune – BNR a tot redus ratele rezervelor minime obligatorii atât la lei, cât şi la valută. Venind astfel în sprijinul creşterii nivelului de lichiditate (lei şi valute) care să faciliteze intensificare creditării.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite