În căutarea timpului pierdut

Aşa cum istoria, psihologia şi studiile de piaţă au stabilit, avem nevoie în permanenţă de o luptă.

După ce încleştarea cotidiană cu programul de muncă expiră, ne trebuie o alta, în care să ne implicăm cu mai multă detaşare, că-i trântă în miere, ceartă între soacre şi nurori sau polemică între filosofi. Mai interesant de urmărit decât şoferii care se ameninţă în intersecţie, după ce şi-au buşit automobilele, sunt cei care se strâng, delimitând ringul. Unii imortalizează scena cu ajutorul telefonului mobil, pentru a retrăi mai târziu fiorul, alţii pendulează din gâturi, ca la tenis, pândind loviturile, cei mai îndrăzneţi încing, prin vorbe abil plasate, atmosfera. Privesc, aşteaptă, deci trăiesc.

Păcat că asupra publicului camerele de luat vederi se aţintesc atât de rar! Fără nobila sa pândă, această religie a distracţiei cu orice preţ n-ar fi posibilă. Fără curiozitatea sa nicicând satisfăcută, nimicul din viaţa actorului n-ar părea atât de spectaculos în comparaţie cu nimicul din viaţa spectatorului. De când televiziunea ne-a transformat în cea mai întinsă plantaţie din lume, fremătăm doar atunci când un vecin ridică barda în direct.

Un public nu este o colectivitate, ci o formă sindicalizată de singurătate trăită în comun. Uneori, ieşim din starea vegetală, dând buluc la îndemnul vreunei televiziuni sau primării de a participa la cea mai mare bătaie cu perne din lume ori la cel mai mare mărţişor făcut din trupuri. Cârnatul uman e noua formă de monument, o enormă risipă de timp doar pentru împlinirea unei cifre, cu singura calitate de a o depăşi pe cea înregistrată anul trecut în Bangkok sau Caracas. Spre deosebire de piramide, nu glorifică vanitatea unui om, ci pe cea a unei mulţimi, şi nu înfruntă veacurile, fiecare întorcându-se după două ore acasă. De fapt, nimic din ceea ce facem nu prea mai durează. Trăim într-o societate care nu construieşte, care nu întreţine, care nu se proiectează în viitor, ci care doar aşteaptă în fiecare seară paradisul promis, un vis care se stinge la culcare, o foame care se potoleşte prin umplerea golului cu un alt gol. Această irosire noi o numim distracţie.

Într-o epocă în care orice poate fi măsurat, cuantificat sau estimat cu o precizie mulţumitoare, în care numărul rămâne cea mai importantă caracteristică a unui grup, există ceva ce nu reuşim nicicum să calculăm: timpul pierdut, nisipul scurs degeaba prin gâtlejul clepsidrei. În lipsă de altceva, să-i zicem viaţă.

www.adriangeorgescu.ro