În căutarea creşterii economice: două probleme subestimate, absorţia de fonduri europene

Meritorie este promovarea unei dezabateri publice referitoare la modelul de creştere economică. Voci în acest sens s-au auzit încă cu câţiva ani în urmă, dar erau răzleţe.

Constatarea generală este că peste tot unde criza financiară a izbit năprasnic am avut nu numai cădere economică masivă, dar şi diminuare a potenţialului de creştere inclusiv în economiile emergente. Şi tot larg răspândită este opinia că o perioadă de creştere foarte lentă aşteaptă ţările industrializate - din cauza precarităţii sistemului finaciar, a deleveragingului (ce nu s-a terminat şi care priveşte nu numai entităţi bancare), a incertitudinilor.

Acesta ar fi contextul înfăşurător, chiar dacă există diferenţe între economii naţionale în funcţie de forţă industrială, capacitatea de a exporta, flexibilitate, etc. Fapt este că, cam peste tot se orbecaie în încercarea de a găsi stimuli pentru activitatea economică fără a complica finanţe publice.

Există unele semne de liniştire a apelor, cum remarca şi Florin Pogonaru (ZF, 5 febr, a.c), dar a spune că teama a dispărut este o exagerare. BCE a salvat zona euro prin intervenţii neobişnuite, dar Uniunea Bancară este un proiect foarte la început şi crevasele din zonă euro sunt mari şi se adâncesc. Iar în SUA, problema datoriei lor publice nu şi-a găsit încă un compromis favorabil.

Absorţia fondurilor europene

În România există lucruri evidente. Toată lumea înţelege că o absorbţie adecvată a fondurilor europene ar aduce lichidităţi mari în economie, ar creşte formarea brută a capitalului prin investiţii cu coeficient al capitalului (ICOR) peste media din economie, poate ameliora utilizarea banului public fiindcă ar obliga la respectarea de reguli şi proceduri.

Tot astfel reforma companiilor de stat ar aduce resurse suplimentare statului prin eficienţă sporită, economisire. În ultimii ani tandemul fonduri UE + reforma companiilor de stat a fost des evocat în analize şi este realistă supoziţia că pasi decisivi în acest sens ar putea mări potenţialul de creştere al economiei cu peste 1% din PIB anual.

Sunt însă două chestiuni care par a fi subestimate în analize; ele  rezultă din situaţia unei economii deschise de dimensiune mică/medie, care aparţine UE şi care se confruntă cu decalaje de dezvoltare majore. Prima chestiune pune România în relaţie cu contextul internaţional, care este şi va fi neprietenos.

Mijloace neconvenţionale de ajutor pentru sistemele bancare

Remarcăm că se bâjbâie cam peste tot, că se recurge la mijloace neconvenţionale pentru a ajuta sistemele bancare, pentru a face ca acest credit să meargă cât de cât, pentru a ajuta sectoare economice adesea în contradicţie cu o gândire tradiţională, cu precepte neo-liberale.

Ce vreau să spun este că este iluzoriu să aştepţi miracole acasă în condiţiile în care ”asezarea planetelor mari” este atât de deranjată. Nu este simplu să atragi investiţii importante în asemenea condiţii, ca să nu mai subliniez funcţionarea creditului.

Când Adair Turner, şeful Autorităţii Financiare (FSA) în Marea Britanie, cere ca Bancă Angliei să injecteze lichiditate direct sectorului neguvernamental (deci nu prin bănci) înţelegem cât de gravă este situaţia. Şi când în ţări din UE dezvoltate continuă să fie naţionalizate bănci şi se evocă participarea statului în diverse sectoare se cuvine să interpretăm semantica ”pietei unice”. Dau aceste exemple nu pentru a face la fel în România, ci pentru a desluşi o realitate extrem de complexă.

Apartenenţa României la UE restrânge libertatea politicilor economice

A doua chestiune ce nu trebuie să fie omisă în analiză rezultă din apartenenţa României la UE. Regulile din Uniune restrâng grade de libertate în construcţia şi aplicarea de politici economice. Unii ar spune că globalizarea le-a erodat oricum, dar nu este acelaşi lucru.

Piaţa unică din UE aduce suflul disciplinator al concurenţei şi poate stimula convergenţa economică; dar ea exprimă şi asimetrii între cei care au forţă şi tradiţie, acces la capital, şi companii cu alonjă mică; este greu să rezişti în aceste condiţii şi, de aceea, cele mai multe sectoare industriale din ţările nou intrate (NMSs) sunt controlate de grupuri transnaţionale.

Este bine dacă aceste firme aduc modernitate, fac investiţii serioase, asigură inserţia în reţele industriale şi nu ignoră furnizori locali în aprovizionare. Minusuri apar când preluări iniţiale de active nu sunt însoţite de investiţii semnificative (unele utilităţi publice), se practică mai degrabă transfer de capital (profit), se privilegiază importuri în dauna producţiei locale.

Ce este de făcut?

Nu mai vorbesc de orientarea cu precădere a capitalului către bunuri neexportabile şi care nu pot înlocui importuri (non tradeables). Criza a revelat carenţe ale modelului de creştere din perioada 2001-2008, în mai toate economiile emergente europene şi, în special, în cele mai înapoiate (între care şi România). De aici şi discuţia privind ce este de făcut.

Unii spun că modelul din anii precriza rămâne valid, că el a avut mai multe beneficii decât costuri; este o teză mai mult decât discutabilă. Ar însemna să acceptăm că nu s-au făcut erori de politici. Ar trebui să admitem că nici criza zonei euro nu ar fi putut fi evitată printr-un alt design al ei, printr-o altă compoziţie (care ţări să facă parte).

Criza din zonă euro şi impactul asupra NMS deriva din erori de politici şi aranjamente instituţionale defectuoase ca şi din devierea intermedierii financiare. Această este morala precumpănitoare, în opinia mea.

 Este bine că îşi câştiga loc teza că, deşi este necesar să atragem investiţii străine, trebuie să ne bizuim mai mult pe economisire internă, că trebuie să găsim căi de a susţine capitalul autohton.

Însă trebuie să avem în vedere trăsături ale economiei autohtone şi regulile impuse de prezenţa în UE. De pildă, apar consecinţe ale gradului înalt de euroizare. O tentativă de stimulare a economiei printr-o politică monetară relaxată (dobânzi mai mici) poate conduce la o depreciere majoră a leului, care ar lovi în bilanţuri.

Dacă am putea de-euroiza economia s-ar mari spaţiul de manevră, dar cât de posibil este aceasta? Nu am văzut sugestii în acest sens din partea instituţiilor cu care România colaborează. Mai avem şi problema importului mare de completare. 

Reforma companiilor de stat

Cazul Nokia a fost simptomatic. O altă chestiune priveşte reforma companiilor de stat, care ocupă agenda ultimelor acorduri cu IFIs şi UE. Îndemnul de a privatiza companii din energie este explicat prin aceea că nu avem capacitatea de a le administra şi, totodată, că numai aşa am găsi resurse pentru investiţii.

Chiar să nu fim capabili de a repeta experienţe bune de la cehi şi polonezi? Oricum, este esenţial ca investiţii să fie făcute astfel încât să servească în mod corespunzător economiei autohtone, fie prin dimensiunea redevenţelor, fie prin menţinerea unui control public în companii ca Romgaz, Transgaz, etc.

Dacă noua companie energetică Oltenia va găsi finanţare pentru dezvoltare are sens să nu fie privatizata cu pierderea controlului. Exploatarea resurselor naturale trebuie să aducă sume importante bugetului public, să ajute activitatea economică internă. 

Piaţa unică nu operează uniform

Se ridică o altă chestiune principială legată de regulile din UE. Aderarea NMSs la UE nu a fost cu ochii închişi cum ar spune unii; erau percepute riscuri derivate din asimetrii de forţă economică în condiţiile ”pieţei unice”.

În plus, ”piaţa unică” nici nu operează în mod uniform. De pildă, ţărilor nou intrate li s-a cerut liberalizarea deplină a contului de capital în timp ce unor economii avansate li s-a permis să aplice restricţii la liberă circulaţie a forţei de muncă.

Nu mai subliniez marile diferenţe la subvenţionarea agriculturii. Negociatori români au argumentat că liberalizarea deplină a contului de capital prezintă riscuri. Dar răspunsul la Bruxelles a fost că dacă nu ne simţim pregătiţi să aşteptăm; adică se punea în cumpănă aderarea în 2007.

Erau şi voci acasă care clamau liberalizarea deplină şi rapidă, care invocau ponderea reduse a creditului bancar în PIB, faţă de alte ţări. Dimensiunea deficitelor externe nu intră în vizorul lor şi nici către ce mergea creditul.

Miopia a fost cvasi-generală, fiindcă şi experţii Comisieişi băncile mamă din Austria şi Italia nu au înţeles problema în rotunjime. Aşa cum nu au fost percepute riscurile din zonă euro. Ironia este că bule speculative că în România, ţările baltice, Bulgaria, Ungaria s-au produs şi în ţările sudice din zonă euro.

The bottom line, cum ar zice englezii, este că regulile din UE şi politici unilaterale (simpliste) au creat un context structural defavorabil pentru alocarea resurselor către tradables.

Cu ani în urmă am remarcat acest context (Criza de model vs. criza de context, 26 noiembrie 2008) că şi pericolul de a avea o structură economică măcinată de o variantă a a ”bolii olandeze”, provocată de o apreciere nejustificată de a leului. Profesorii Moise Alter şi Dan Armeanu pun punctul pe i în câteva chestiuni privind un nou model de creştere (ZF din 5 febr, ac).

Dar răspunsuri concrete de politică economică trebuie să ţină cont de regulile din UE, cu nişte constrângerile derivate, de starea de fapt a economiei autohtone. 

Un model de creştere econimică:

• poate fi diminuată euroizarea pentru a mări eficacitatea politicii monetare, a cursului, fie şi prin adoptarea de mijloace neortodoxe? Interesant este că BERD pare să sugereze aşa ceva. Aici trebuie să ţinem cont de aspecte de stoc şi flux, ca impact economic;
• dacă numeroase ţări din UE îşi sprijinia, direct şi indirect, băncile, de ce nu ar putea şi România să capitalizeze mai bine CEC Bank şi Eximbank, ca modalitate de a compensa delevaraging-ul unor bănci străine şi concurenţă neloială (admiţând că bugetul public poate elibera resurse pentru capitalizare)?
• cum să se stimuleze refacerea ”tesutului” industrial, a lanţurilor, chestiune subliniată de numeroşi oameni de afaceri autohtoni. Ar învigora şi activitatea IMM-urilor. Pot fi utilizate fonduri europene? Există iniţiative regionale în acest scop, care merită  mai mare atenţie. Regionalizarea ar putea să fie o pasăre măiastră, care să ajute enorm un asemenea demers
• cum să învigorăm ” creneluri” în ramuri industriale de vârf. Multe or fi vechi la noi, dar nu orice este vetust. În plus, avem nişe în care inginerii şi muncitorii autohtoni excelează. La Bacău, de exemplu, sunt fabrici de componente electronice cu utilizare supersofisticata. Sunt şi altele, nu în cele din urmă operaţiunile Dacia (Renault).
• cum să diminuezi practicile de transfer pricing şi extracţii de rente de către firme transnaţionale? Probabil nu tot ce face guvernul ungar în politica economică este bine, dar este clar un fapt: că încearcă să distribuie mai echitabil povara măsurilor de austeritate
• cum să modernizezi agricultura când sunt necesare investiţii masive în amenajarea teritoriului, în sisteme de irigaţii, care reclamă politici publice şi absorbţie mare de fonduri europene.
• cum să fie crescute veniturile fiscale ale statului, care sunt între cele mai scăzute din UE; dacă am ajunge la 33-34% din PIB (media din NMSs) am putea aloca educaţiei o cifră decentă. Întrucât avem cea mă scăzută alocare procentuală din PIB în UE27
• cum să fie mărită ”capacitatea statului” de a construi şi aplica politici publice? Cum poate fi ea mărită în condiţiile unei regionalizari (că să nu ajungem să descentralizam neputinţe, slăbiciuni, risipă)?

Marea provocare pentru politica economică autohtonă este de a pune de acord nevoia unui nou model de creştere cu ce implică funcţionarea UE şi presiunille globalizării. Şi mai este un ingredient de luat în seamă.

Nevoia de a gândi altfel

Se cere în această perioadă de restrişte imaginaţie, inventivitate, pragmatism. Unii vorbesc chiar de nevoia de a gândi altfel, „out of the box”. Sintagma are ”forme structurale” riscă să devină o simplă mantra dacă rezultate nu apar. Iar rezultate palpabile trebuie puse în relaţie cu virtuţii ale pieţelor libere, dar nu numai. Există loc pentru politici industriale, măsuri fiscale, stabilirea de priorităţi, politici educaţionale, etc. 

Un amplu studiu al Băncii Mondiale examinează cum ar putea fi redata strălucirea modelului economic european pornind de la convergenţa care s-a realizat în deceniile trecute. Dar acest tip de analiză se cuvine să stăruie mai mult asupra a două fenomene din ultimul deceniu.

Primul este reliefat de criza profundă a zonei euro (întreţesută cu criza financiară), de divergenţa economică dinăuntrul ei şi diferenţele de performanţă între NMSs. Fiindcă, aşa cum arată o cercetare Bruegel-IWWA la care am luat parte, există discrepanţe mari de inserţie în reţele industriale între NMSs; Cehia şi Polonia, Ungaria şi Slovacia sunt situate considerabil mai bine decât România şi Bulgaria, ţările baltice.

Al doilea fenomen este impactul ascensiunii economice a Asiei, întrucât tot mai greu te poţi lupta prin salarii scăzute; câştigurile de productivtate sunt esenţiale. Asia urcă şi în ierarhia inovării, în timp ce Europa (cu câteva excepţii) cam stă pe loc.

Diferenţe în cadrul UE

O constatare pare inevitabilă: ”piaţa unică” din UE este operaţionalizarea unei paradigme care miza pe o convergenţă economică continuă. Dar realitatea este alta, de aici decurgând inferenţe privind politici publice la nivel naţional şi la nivelul Uniunii.

Aşa cum diferenţele de competitivitate din zonă euro nu pot fi estompate numai de disciplină fiscală şi controlul dezechilibrelor externe (prin procedura de deficit extern excesiv) tot astfel trebuie să ne întrebăm dacă fondurile structurale şi de coeziune pot asigura, singure, convergenţa pe termen lung.

Dacă UE ar fi un spaţiu economic integrat în adâncime ai zice că nu mai contează diferenţe de dezvoltare economică. Dar situaţia este departe de un asemenea mod de funcţionare a Uniunii. Aici găsim o explicaţie pentru ”războiul” pe bugetul UE, deşi el nu reprezintă decât cca 1% din PIB-ul Uniunii. 

România are nevoie de politici nuanţate, cum are nevoie şi UE.

Drept este că avem nevoie de ”spaţiu fiscal” pentru a putea discuta cu Bruxelles-ul şi pentru a nu ”speria” pieţe financiare.

În acelaşi timp, la nivelul UE trebuie imaginate politici care să ţină cont de discrepanţele mari de performanţă între economiile statelor membre.