Importanţa vizitei lui François Hollande în Statele Unite ale Americii

Pe 11 februarie 2014 a avut loc întâlnirea oficială dintre Preşedintele Franţei, Francois Hollande, şi Preşedintele Statelor Unite, Barrack Obama. Pe parcursul discuţiilor au fost atinse mai multe subiecte cu o importanţă mare, precum Siria sau Iran, însă chiar şi aşa întâlnirea nu are o relevanţă geopolitică foarte mare.

Întâlnirea reprezintă mai degrabă o reînnoire a relaţiilor dintre cele două state, o modalitate diplomatică de a arăta faptul că prietenia franco-americană a trecut peste cei aproape 10 ani presăraţi cu momente de tensiune.

Contextul întâlnirii 

Întâlnirea a avut loc pe fondul unei relaţii complicate. Până acum aproximativ patru ani, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost destul de reci, în principal, din cauza incompatibilităţii obiectivelor geopolitice ale celor două ţări, situaţie a cărei primă manifestare a fost invazia americană în Irak.

Însă, acum patru ani, după o pauză de patru decenii, Franţa a revenit în comanda militară a NATO, acesta fiind momentul simbolic de început al regenerării relaţiilor dintre francezi şi americani. Spun simbolic, pentru că şi în această situaţie, revenirea Franţei în structura de comandă, NATO a rămas în continuare dominat de forţele americane - care compun aproximativ 80% din capacitatea militară totală a alianţei. Concomitent cele două state au intensificat şi nivelul de cooperare, ce-i drept mai mult sub presiunea circumstanţelor, sub forma de sprijin diplomatic, informaţional, logistic şi într-o oarecare măsură şi militar, în locuri precum Libia, Afganistan, Siria, Mali sau Iran. Inevitabil, acest lucru a dus la o revigorare a relaţiilor bilaterale.

Nu trebuie uitat şi că, indiferent cât de opuse le sunt obiectivele geopolitice, cele două ţări sunt totuşi membre ale aceleiaşi organizaţii militare, au relaţii economice strânse - Franţa fiind una dintre cele mai importante destinaţii pentru exporturile americane, iar Statele Unite ale Americii sunt cel mai mare consumator de produse franţuzeşti în afara UE - şi au o alianţă veche de 200 de ani. Prin urmare o ruptură prea mare între cele două ţări este de neconceput.

Pentru Francois Hollande întâlnirea are şi un rol de imagine. După ce s-a lovit de realitatea economică a Franţei, care l-a impiedicat să-şi respecte promisiunile populiste din timpul campaniei electorale, adică să rezolve problemele economice ale Franţei fără să facă reforme structurale, Hollande tocmai ce a trecut şi printr-un scandal de natură personală. Prin urmare, popularitatea lui este foarte scazută şi are nevoie de acţiuni care să schimbe percepţia electoratului francez. Politica externă reprezintă un mijloc mai puţin complicat decât politica internă franceză de a face acest lucru.

Temele discutate pe parcursul întâlnirii

Iran - ieri au început la Viena negocierile dintre Iran şi P5+1 (adică Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, China, Rusia + Germania) în privinţa programului nuclear, însă este greu de crezut că vor avea vreun rezultat semnificativ, din cauza realităţilor geopolitice din Orientul Mijlociu. Ori la doar două luni şi jumătate de la semnarea acordului dintre Iran şi Statele Unite, reprezentanţi ai unor companii auto şi de aviaţie franceze (peste 100 de directori) au vizitat deja Iranul, într-un moment cum nu se putea mai prost pentru americani. Era de aşteptat ca interesul investitorilor străini să crească faţă de Iran în urma semnării Acordului, dar cu siguranţă Washingtonul a fost deranjat de interesul atât de timpuriu acordat Iranului în condiţiile în care un acord final încă nu a fost semnat. Orice atenţie în plus este în măsură să încurajeze Iranul să mai tragă de timp sau chiar să îşi schimbe tonul diplomatic. Putem astfel presupune că Obama i-a sugerat lui Hollande să mai tempereze numărul vizitelor făcute de către companiile franceze în Iran, măcar temporar.

Ascultarea convorbirilor demnitarilor străini de către serviciile de informaţii americane- bineînţeles, această temă nu putea lipsi din agenda discuţiilor. Însă nu trebuie să ne facem iluzii că a fost mai mult decât un subiect secundar, din cauza faptului că, la nivel diplomatic, relaţiile bilaterale franco-americane cu greu pot fi afectate în mod real de astfel de probleme. Pe lângă faptul că ar fi o dovadă de naivitate să credem că doar Statele Unite ascultă telefoanele demnitarilor străini, ar fi un gest la fel de naiv să credem că oferirea unor astfel de informaţii nu este făcută de părţi terţe interesate în lezarea relaţiilor franco-americane. Coincidenţă sau nu acest lucru a fost făcut de către Edward Snowden, care se întâmplă să se afle tocmai în Rusia. Astfel, orice degradare a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări nu poate fi făcută decât cel mult la nivel retoric.

Siria - în privinţa Siriei s-a discutat, în primul rând, despre procesul de eliminare a armelor chimice siriene, cele două părţi arătându-se îngrijorate de faptul că guvernul sirian ar putea să întârzie distrugerea lor. Însă această îngrijorare este cel mai probabil de faţadă, în principal, datorită faptului că atunci când s-a convenit punerea în aplicare a planului de distrugere a armelor chimice siriene, se cunoşteau foarte bine obstacolele care ar putea duce la întârzierea sau chiar la blocarea acestui proces. S-a discutat, de asemenea, şi faptul că Siria nu a făcut niciun progres în a-l înlătura pe preşedintele Bashar Al-Assad de la putere. Însă, în privinţa lui Bashar Al-Assad, negocierile cele mai importante vor avea loc cu Teheranul şi cu Moscova, nu cu Damascul (care oricum nu are puterea de a-şi înlătura propriul preşedinte) şi nici măcar cu rebelii sirieni (care oricum sunt prea divizaţi şi nu au destul suport internaţional). Totul în contextul în care înlăturarea lui Bashar Al-Assad ar fi o măsură superficială, pentru că problema politică reală din Siria constă în faptul că statul este condus de Alawiti, care este un grup religios minoritar, susţinut de Iran. Deci, chiar şi prin înlăturarea lui Bashar Al-Assad, practic nu ar avea loc o schimbare de regim, ci doar a conducătorului. Ar fi o situaţie similară cu cea din Egipt.

Protecţia mediului - cei doi şefi de stat au discutat şi asupra problemei protejării mediului, Obama menţionând că ar dori ca finanţarea pentru centralele electrice care funcţionează pe bază de cărbune să fie oprită - nu însă şi în ţările sărace-. De asemenea, Obama s-a arătat încrezător în faptul că Franţa va semna noile standarde, care vor fi propuse la Paris în 2015. Trebuie notat faptul că nu Franţa este problema când vine vorba de consumul de cărbune, dat fiind faptul că cea mai mare parte a energiei franceze provine din centrale nucleare. Cea mai mare problemă este China, care datorită tehnologiilor învechite pe care le foloseşte are cel mai mare consum de cărbune la nivel mondial şi care nu doar că nu plănuieşte să încetinească ritmul consumului, ba chiar doreşte să-l intensifice în următorii ani. Ce-i drept, inclusiv Statele Unite şi chiar şi o parte a Europei (cu precădere ţările în curs de dezvoltare) încă mai utilizează cărbune la scară largă. În acest context, chiar şi dacă Franţa semnează noile standarde, este greu de crezut că va avea un impact semnificativ la vreun nivel, fie el regional sau mondial.

Astfel, întâlnirea celor doi şefi de stat a avut  mai mult rolul de a servi ca şi un moment simbolic de revigorare a relaţiilor dintre cele două ţări, iar pentru Hollande şi rol de imagine.

Aspectele discutate de cei doi şi modul în care au făcut-o nu sunt în măsură să dea de înţeles că ceva major se plănuieşte, dar sunt în măsură să arate că în momentul de faţă obiectivele geopolitice ale celor două ţări sunt din nou compatibile.

Articol redactat de Tudor-Emanuel Ionescu, editor al portalului de analize geopolitice Geopolitics.ro. 

Puteţi citi mai multe analize geopolitice aici.