Iarna nu-i ca vara

Deseori, propoziţiile spuse-n doi peri, absurde prin firescul lor banal, ascund un adevăr uitat, care ne uimeşte mereu.

Industria duduie, Justiţia saltă, restructurarea României are cea mai înaltă rată de creştere la hectar. Pensiile nesimţite au fost retezate, listele compensate au fost scurtate... Taxele fac ordine în societate... Suntem, deci, pe drumul cel bun. Cum bine zice întâiul ministru al ţărişoarei noastre: cine nu ronţăie bătăturica reformelor, împreună cu noi, nu se va bucura nici de rezultatele alegerilor din 2012 (tot cu noi). E clar că anul viitor iese definitiv din calcule. Noroc că-i doar un pricăjit de an şi nu şirul neguros al celor 365 de zile amărâte. Ar trebui să-i mulţumim „arogantului" Năstase, un alt prim ministru după care suspină economiştii. Toate legile eficienţei erau aplicate ca la carte pe vremea lui, de săltau statisticile jucându-se cu dânsele. Singura problemă - exact ca acum - era că populaţia nu putea ţine pasul cu Executivul. Deşi prietenii guvernării aveau, ca şi acum, un luciu unsuros în priviri. România lor dădea de zor lapte, carne, brânză, ouă. Doar afurisiţii de salariaţi şi blestemaţii de pensionari se încăpăţânau să moară de foame, ca acum, iar munca la negru scuipa pe optimismul guvernamental.

Dar nu despre miniştrii pe care îi vor pomeni cu groază până şi urmaşii urmaşilor noştri şi nici despre Lăcustă Împărat vreau să vă vorbesc, ci despre victimele colaterale ale acestei perioade. E o ciudăţenie istorică. Nimeni nu poate explica de ce, într-o guvernare de dreapta, egalitarismul devine ideologia dominantă? Forumurile de discuţii se înroşesc exact atunci când se pune în discuţie inegalitatea dintre oameni. Nu vorbesc de cea juridică (pe care n-o luăm în serios), ci de cea umană, intelectuală sau afectivă. Oamenii nu sunt egali şi nici valoarea lor de „întrebuinţare".

Suntem de acord că toţi oamenii trebuie să plătească taxe, dar ne doare-n cot dacă, plătindu-le, unii nu pot supravieţui. E treaba lor. Ne enervăm dacă există un milion de pensionari de boală (unul din şase), dar ciudăţenia e că vrem să-i pedepsim pe toţi, şi pe cei suferinzi. Degeaba ne bâzâie pe la ureche tăunul venitului minim garantat, care asigură profitorilor drepturi aproape egale cu ale celor mai săraci salariaţi. Proaspăt apusa reglementare a drepturilor de autor a smuls un chiot de satisfacţie din mii de piepturi. „Las' să vadă şi închipuiţii ăştia cum e la cozi!" Normal era, zic eu, să nu mai existe cozi la Fisc, dar văd că bucuria masochistă e mai tare ca raţiunea. La fel, preocuparea obsesivă pentru salariile „nesimţite"... Nu cantitatea de bani, ci munca disproporţionată mă scoate din sărite. Să fiu patron, nu m-ar supăra un angajat care câştigă de zece ori mai mult decât preşedintele României, dacă eficenţa lui mi-ar umple buzunarele... Pe incompetent, însă, l-aş da afară. Deci valoarea muncii depuse şi plătite nu se ia deloc în discuţie. Doctorii şi profesorii sunt băgaţi automat la categoria „şpăgari şi chiulangii", indiferent de devoţiune, pricepere, rezultate. Mai mult, atât opinia publică, dar şi guvernanţii sunt încântaţi de conceptul de muncă voluntară. Cu cât un om cere mai puţin, eventual sub celebrele milioane ale lui Videanu, cu atât zâmbetul tâmp se lăţeşte pe făţăul Guvernului. „Vedeţi că se poate?" În acest timp, ni se zice, economia pufăie şi se aşază pe baze sănătoase... Hm, nu cumva băieţii de la butoanele statistice se pregătesc să stingă lumina?