Hai, că vine… și nu mai pupăm noi fonduri europene! Cronica spectacolului „ACROBAȚII – 7 zile din viața unor profesori de țară”

Miercuri, 14 mai 2025, s-a jucat la Centrul de teatru educațional Replika spectacolul regizat de David Schwartz, „ACROBAȚII – 7 zile din viața unor profesori de țară”. 

FOTO Arhivă personală

Urmăresc de ani de zile evoluția regizorală și consecvența cu care David Schwartz se dedică teatrului politic - teatrul care își asumă ceea ce alții trec sub tăcere pentru a mima obiectivitatea. 

Spectacolul care aduce în fața publicului o poveste banală, dintr-o localitate banală, Poiana. Sunt zeci de localități cu acest nume răspândite în județele României. Bazat, ca de obicei, pe un demers de cercetare solid, axat pe interviuri în profunzime cu actorii sociali implicați în procesul educațional, spectacolul reușește să sintetizeze cu precizie aproape chirugicală problemele școlii românești.

Făcând, din nou, ca de obicei, uz de puține artificii și axându-se pe chestiunile esențiale, spectacolul reunește vocile profesorilor de la o școală de țară pentru care serviciul e un exercițiu de acrobație, o provocare continuă de a merge pe sârmă și a supraviețui cerințelor contradictorii ale unui stat în cădere liberă.

Personajele sunt verosimil conturate. Profesoara integră de limba română - singura persoană principială care are curajul să se opună ferm directorului, convertit rapid, din om care s-a făcut director pentru că vrea să spună ce are de spus, în om al sistemului clientelar. Profesoara de spaniolă și engleză, eterna idealistă, gata să se sacrifice pentru elevi, dar totodată fără suficient curaj în fața conducerii, profesorul de matematică, de-un vomitiv conformism, profesoara de biologie răpusă de sistem care e atât de afectată de toxicitatea mediului profesional că devine alcoolică, inspectoarea amatoare de sarmale și suficient de paranoică încât să se creadă mereu filmată. Dacă criticii de teatru ar avea de obiectat cu privire la caracterul verosimil al acestor personaje, cei peste douăzeci de ani la catedră mă fac să spun că este de o precizie matematică tabloul uman surprins în spectacol. 

Singurul aspect asupra căruia aș avea o reținere din perspectiva deceniilor petrecute în sistemul educațional privește ideea că o profesoară ar susține scăderea notei la purtare pentru o elevă care e totodată fiica unei colege de catedră. Așa ceva este precum OZN-ul: s-a auzit, dar nu s-a văzut! În special la țară. În plus, profesorii au trecut demult de etapa în care cer scăderea notei pentru indisciplină. Că nu-i prea susține nimeni. Trebuie să sară elevul/studentul cu cuțitul la tine să te omoare ca să se miște ceva. 

Metafora vizuală a firelor care „leagă” vocile profesorilor și destinele lor, încrengătura de relații și forțe care structurează acțiunile conducerii școlii susțin ideea de hățiș birocratic absurd și dezumanizant care împinge oameni, altminteri buni în felul lor, către acte reprobabile.

Imperativul de a avea elevi pentru a nu desființa școala și deci a risca să-ți pierzi salariul îi împinge inițial pe profesori să promoveze elevi care absentează cu lunile și să facă presiuni asupra profesoarei de română - principiala de serviciu - ca să pună alte note decât cele pe care elevii le merită.

Dar ce să vezi, când mirajul fondurilor europene cere, din contra, exmatriculați și burse sociale, hop, se schimbă totul. La loc comanda și hai cu exigența, chiar și în situații dramatice. Brusc, directorul, profesor de sport, uită și de progresism, și de ideea de echipă, uită de toate și devine satrapul obtuz care lasă să cadă ghilotina instituțională peste destinul unei fete care chiar nu merita un asemenea tratament.

Toate relațiile de putere, complicitățile, autoritățile locale, consilierii, absolut totul este perfect suprins. Indicatorii cantitativi, cifrele brute și inumane care frâng destine, care transformă profesorii în vânători și pescari de fonduri și, pe parcurs, de favoruri de la consilieri și primari grobieni și aroganți. Umilințele, condiționările și ideea că trebuie tu, ca școală nevoiașă, să intri cumva într-un soi de competiție cu alte școli arată cât de profund viciat e tot sistemul educațional. Finanțarea pe cap de elev impune cifre în loc de calitate. În fond, dacă avem doi elevi, cu aceia ar trebui să mergem înainte. Calculele de rentabilitate firește că nu privilegiază ideea că niciun elev nu trebuie lăsat în urmă. Și așa, presiunea pe care o resimt personal la universitatea privată, aceea de a avea studenți, este, iată, extinsă în sistemul public. Iar când mirajul banilor europeni se arată în fața profesorilor ultimele fărâme de stabilitate sunt aruncate în aer. 

Elevilor, perfect descriși în scena care surprinde desfășurarea unei ore de limba spaniolă, n-are cum să le scape violența extremă a lumii în care trăiesc și, prin urmare, nu le pasă decât de bani. Abrutizați de-o manieră extremă, nu visează decât la bani, mulți bani. Fără muncă. Ar fi în stare să devină peștii propriilor rude ca să facă acei mult râvniți bani după care aleargă toată lumea până la demență. Școala nu are cum să fie un loc sigur câtă vreme e hăituită și pusă să urmărească imperative birocratice adesea contradictorii pentru compatibilizarea cărora e nevoie de acorbații.

Micul act de justiție poetică de la final în care profesoara de biologie pare să facă un minim gest de revoltă nu rezolvă deloc dezastrul instituțional, uman și moral în care e scufundată școala. 

Spectacolul nu e însă unul apăsător, în ciuda temelor dure pe care le abordează. E chiar unul plin de umor care îți arată de-o manieră simplă și concisă că eurolatria dăunează, căci, în realitate, distribuirea miticelor fonduri europene este una problematică. Făr ură și părtinire se arată aceste lucruri. Care ar trebui să ne dea de gândit. Ne înfiorăm că vine Nosferatu’ peste noi? Păi oare nu acceptarea necritică a unui sistem care pentru cei mai puțin norocoși este catastrofal ne-a adus aici? De ce, când se termină spectacolul, cineva spune: „Bine, dragă, lasă că vine… și nu mai pupăm noi fonduri europene”? Asta să fie concluzia? Păi, dacă aproape douăzeci de ani n-am fost în stare decât să oscilăm între acceptare decerebrată și refuz categoric al sistemului actual, probabil că da. 

ACROBAȚII – 7 zile din viața unor profesori de țară

24 octombrie | 17:00 – Teatrul ODEON, București, Sala Studio  

Cinci profesori dedicați vor să schimbe lumea de la catedră. Lumea nu se lasă schimbată așa ușor.

De: David Schwartz

Distribuția:

Vasile, Domnul Consilier: David Drugaru

Patricia: Anamaria Feraru

Otilia, Doamna Primar: Silvana Mihai

Emilia, Doamna Inspector: Katia Pascariu

Dacian: Tavi Voina

Regia: David Schwartz

Scenografia: Irina Gâdiuță

Coregrafia: Paula Dunker / Paul Dunca

Muzica originală: Paul-Ovidiu Cosovanu

Asistență regie și producție: Eva Todică

Grafica: Cătălin Rulea

Producător: Platforma de Teatru Politic (Asociația O2G)