Guvernul unui teatru anatomic

Teatrul anatomic din Leiden (sursa: Wikipedia)

În Renaştere, formarea studenţilor la Medicină includea şi disecţiile pe cadavre umane, organizate în Teatrele anatomice, incinte amenajate, apoi special construite pentru executarea disecţiei în faţa unui amfiteatru plin de studenţi şi profesori. Învăţau pe măsură ce Lectorul citea din cartea de medicină clasică pentru verificarea, prin disecţie, a adevărului, Sectorul tăia, totul sub conducerea celui numit Demonstrator.

 ...un substitut al Regizorului “spectacolului”. Să mai spun că Sectorul era, de regulă, un bărbier care avea şi licenţa pentru disecţia cadavrelor, Demonstratorul era unul dintre cei patru profesori ai Universităţii.

Teatrul anatomic din Leiden (sura: Wikipedia)

Accidentul tragic recent al prăbuşirii avionului care deplasa o echipă medicală în vederea prelevării de organe a scos în evidenţă, aşa cum media nu s-au săturat s-o repete, incapacitatea funcţională a unor autorităţi ale statului cu atribuţii clare în astfel de situaţii. Doi oameni au murit. Dar câţiva oameni, fără atribuţii oficiale în domeniu, i-au salvat pe supravieţuitori. Două cadavre sunt evidenţa unei “lecţii” care nu s-a ţinut ca la carte. Nimeni nu “ a citit” ce spune cartea, nimeni nu a condus operaţiunile pentru a demonstra că un sistem funcţionează.

Dacă cei din vechime voiau să înveţe şi o făceau legal prin disecţia de cadavre umane, unii dintre cei de acum nu vor să înveţe nimic dar oferă cadavre. Imediat după prăbuşirea avionului, a urmat prăbuşirea instituţiilor statului cu atribuţii în domeniu. Teatrul anatomic post accident nu a avut pe nimeni la comandă, pe nimeni care să spună clar ce procedură este de urmat. Ce adevăr era de descoperit? Ore întregi şi chiar mai mult, una dintre întrebări încă privea judeţul pe raza căruia s-a produs tragedia!! Dacă în secolul XV întrebarea nici nu putea fi pusă, căci se ştia unde e orice cădea din cer, astăzi, în epoca dezvoltării teribile a tehnologiilor informaţiei, ea pare incredibilă, neverosimilă.

Mulţi acuză autorităţile pentru prestaţia lor inexistentă, târzie sau ineficientă. Uităm că “autorităţile” sunt, de fapt, oameni. De ce oamenii ca “autoritate” se comportă lamentabil în astfel de situaţii în care autoritatea se exercită mai ales pentru că e vorba de oameni? Aceşti oameni, miniştri, directori de agenţii, inspectori şefi etc. Rămân jalnici prizonieri ai gândirii mecanice, ai mentalităţii de eterni subordonaţi fără iniţiativă. Pentru ei, frica de a nu greşi este paralizantă. Şi, poate, nesimţirea. Un program cu bani româneşti, nu europeni, ar trebui realizat de urgenţă pentru a le dezvolta o nouă capacitate, aceea de a reacţiona cum trebuie în situaţii de urgenţă. De a fi mai simţiţi. Oamenii aceştia nu au vizualizat deloc că viaţa celor prăbuşiţi se măsoară în minute, ore. Dar oamenii aceia, fără atribuţii oficiale în domeniu, când au aflat de la televizor, au plecat de-acasă, i-au căutat pe supravieţuitori, i-au găsit, pentru că ştiau unde să meargă, şi le-au dat primele îngrijiri. Aceşti oameni erau antrenaţi pentru asta, pentru că asta era viaţa lor, muntele şi pădurea. Care e viaţa celor cu atribuţii în domeniu, pentru ce sunt ei antrenaţi? Dar sunt oare antrenaţi? Mă îndoiesc. Birourile funcţiilor de decizie sunt, cum s-a văzut, atelierele lipsei de decizie.

Ceea ce este grav este că a lipsit “profesorul” care să conducă operaţia iar “bărbierii” (“autorităţile”) au primit licenţă pentru a face operaţiunile pe  care nu le-au făcut. Licenţa guvernamentală a avut rezultatele cunoscute. A fost “nevoie” de un accident tragic pentru ca, la fel ca la o disecţie pe cadavre umane, să “vedem” cum este alcătuit corpul executivului român, cum îi funcţionează, odată tăiată pielea sa groasă la vestea prăbuşirii avionului, muşchii, nervii, circulaţia sangvină şi toate cele. E terifiant să te gândeşti ce s-ar fi întâmplat în situaţii mult mai complicate.

Lecţia de “teatru anatomic” ne-a arătat corpul guvernamental în toată splendoarea sa: cu blocaje arteriale datorate comunicării execrabile, cu muşchi atrofiaţi de indecizie şi de neasumare, cu nervi din belşug dar care, ca la păpuşile electronice defecte, mişcau în mod haotic membrele diverselor agenţii şi instituţii. Ca şi cum se defectaseră. Manualul după care fuseseră făcute, era acum uitat.

FOTO gov.ro

Studenţii la Medicină e obligatoriu să treacă - în timpul studiilor - prin câteva “probe” despre care nu e vorba la admitere. De pildă, vrei să devii medic într-o specializare care presupune, întrun fel sau altul, intervenţia directă, fizică asupra corpului pacientului. Cum verifici dacă nu leşini la prima incizie în sala de operaţii? Ce te pregăteşte, la admitere, pentru asta? Îmi spunea un doctor neurochirurg odată, că a ştiut de la început că asta vrea să facă. Ştia. Cum ştii dacă eşti făcut pentru a lua decizii, guvernamentale sau statale? În niciun fel. La noi, oricine, la fel ca în America, poate ajunge orice la nivel politic. Deosebirea: aceia sunt pregătiţi pentru asta, sunt antrenaţi. La noi, amatorismul guvernează. Ne “antrenăm” să fim amatori. Şi asta ar putea produce cadavre. Al unei studente la Medicină, de pildă.

Când oamenii care se pregătesc să ajute oameni, când oameni care se antrenează profesionist pentru a ajuta oameni mor ca efect al amatorismului, nu mai e nimic de spus. Nimeni nu a făcut vreo estimare a câtă suferinţă sau a câţi morţi produce acţiunea amatoristică a unui guvern. Prăbuşirea unui avion şi aceea a unor instituţii, în situaţie de urgenţă, au fost teatrul anatomic al unei disecţii pe corpul viu al executivului. Efectele ei, în acest an electoral, nu vor întârzia să se vadă.

         Deocamdată, circul demiterilor şi al demisiilor. De onoare.

         Onoare de amatori.