Gafele fatale. Când creierul sforăie, gura trăncăneşte

Desen Vali Ivan

Numai oamenii muţi din naştere nu fac gafe. Nu poţi să traversezi o viaţă fără să vorbeşti în plus. De multe ori, scoatem din gură porumbei pe care, oricât ne-am strădui, nu-i mai putem înghiţi la loc.

Există un scurtcircuit între cap şi laringe, aşa se explică gafele. Gura e singurul organ care poate funcţiona şi în absenţa totală a creierului. Viteza sunetului e mai mare decât viteza minţii, deci din punct de vedere fizic e normal să debitezi o prostie care ofensează pe cineva. Abia peste câteva secunde realizezi că ţi-ai dat foc la valiză.

Împodobeşte, babă, bradul

Cu ani în urmă, ajunsesem să-i spun unei cât p-aci soacre ”mamă”, fiindcă, nu-i aşa, urma să mă mărit cu odrasla ei. Când am fost în prima vizită la ea, eram răcită bocnă. Vorbeam ca şi cum aveam nasul prins într-un cleşte de rufe. Aşa se face că, în loc de mamă, aşa cum m-a rugat ea să-i spun de când i-am trecut pragul, mi-a ieşit ”babă”. Iar fostul meu viitor soţ s-a străduit trei ore să-i explice că aveam viroză şi că, de exemplu, vânzătoarea de la non-stop mi-a adus un kil de bere, când eu cerusem un kil de mere. Ea s-a convins abia în noaptea următoare, de Înviere (unde ne-am dus toţi, ciorchine, cum face românul), când eu am mormăit ”Doabne biluieşte” şi ”Hai să luăb lubină”.

Altădată, am fost într-o vizită unde am dat de mătuşa unei prietene. Dumneaei avea o voce atât de suavă şi de caraghioasă, încât tipul care mă însoţea a întrebat-o dacă a inhalat heliu din baloane, în prealabil. Nu era ironic, era sigur că asta făcuse tanti Nuţi, el se amuza sincer. Bineînţeles că femeia a rămas cu gura căscată, noroc că a rămas şi tăcută cu aceeaşi gură, astfel ne-am putut stăpâni comentariile şi păruielile, o vreme.

Tatăl meu a fost odată, demult, într-o vizită, iar stupul-gazdă colcăia de snobi. El s-a trezit vorbind – din nefericire, într-un moment de tăcere, la masă – că ”în ziua de azi, toţi fandosiţii îşi trimit copiii la ASE”. Jumate de masă avea plozii studenţi la ASE şi părinţii ofensaţi au tuşit în batiste până şi-au speriat omuşoarele. Bineînţeles, a fost prima şi ultima oară când au şpriţuit împreună cu tata.

Să ne vedem de lungul burţii

Cazul clasic de gafă, care cred că se predă şi la cursurile de ţinut gura-nchisă, e cel cu femeia pe care o întrebi, cu exaltare, în câte luni e şi ce sex are bebe. Iar ea răspunde, mofluză, că nu-i gravidă. Îţi vine să intri-n pământ, dar dacă pământul s-ar crăpa să ne înghită de câte ori vorbim aiurea, ar arăta ca o strecurătoare. Dar, în fond, nu e vina nimănui că, în corpul unei femei, excesul de pizza are acelaşi efect ca excesul de spermatozoizi.   

Eram colegă, într-una dintre firmele unde am lucrat, cu un bărbat care era, săracul, paralizat de la brâu în jos şi nici cu partea de sus nu stătea prea bine, o mână şi-o folosea mai greu. Dar era IT-ist bun, cu mâna sănătoasă îşi câştiga un trai decent. Totuşi, avea o viaţă grea, în România nu prea sunt rampe şi cei din scaunele cu rotile n-au căi de acces, adică dacă nu-i ajută Superman, e nasol. Sunt locuri unde şi noi, cei sănătoşi, riscăm să ne rupem gâtul, cu atât mai mult cei bătuţi de soartă. În fine, de fapt voiam să vă spun că într-o zi m-am plâns către acest om că ”traficul e paralizat” de nu mai ştiu ce. ”Mai paralizat ca mine?” – a replicat zâmbind, fără răutate. Mi-a venit să intru-n pământ, dar, cum spuneam, planeta n-are destule găuri pentru toţi cei care îşi aleg prost cuvintele. Aşa că am rămas la suprafaţă, cu pomeţii indigo.

Strămoşii mei vă adoră

Am fost odată într-o altă vizită, unde una dintre musafire, plină ochi de zel şi de coniac, s-a apucat să spele vasele, după ce am mâncat. Asta n-ar fi fost nimic, dar după ce le-a terminat pe-alea murdare, a trecut, fără să-şi dea seama, şi la alea curate. Gazda a făcut o mutră de căţel plouat (o ajuta şi coafura dubioasă, ce-i drept). A luat-o ca pe-o aluzie cum că suportul cu vase aşa-zis curate era, de fapt, un eşec gospodăresc.

Ca un făcut, în aceeaşi vizită, un musafir l-a întrebat pe altul, pe care abia atunci îl cunoscuse, ”Şi cât aveţi pensia, v-a tăiat Boc din ea?”. Cred că ar fi preferat să-i decapiteze Boc pensia decât să-l fi întrebat ăla aşa ceva. A mârâit un ”Nu sunt încă pensionar!” atât de acru, încât interlocutorul lui nu s-a mai atins de salata cu oţet toată seara, nu mai avea nevoie. Bărbatul-victimă era doar foarte chel şi ceea ce-i rămăsese nedefrişat era gri deschis spre alb închis. Avea şi o burtă care părea că adăposteşte un pepene roşu şi doi pepeni galbeni, aşa că părea mai tataie decât îl rumenise buletinul.

Acum vreo 15 ani, când încă nu ne certaserăm, i-am spus la un moment dat privighetoarei Irina Loghin că bunica mea o adoră de-o viaţă. Am crezut, timp de 0,5 secunde, că-i făcusem un compliment sublim. S-a uitat la mine cu cocul măciucă. Nu pricepeam de ce i s-a încreţit faţa ca un şniţel. Apoi mi-a picat fisa că e o femeie vanitoasă, căreia nu-i sună deloc bine că mă-sa mare a cuiva îi ascultă plăcile de vinil de vreo 50 de ani încoace.

Apropo de asta, o altă gafă clasică – a bărbatului, mai ales – e inocenţa cu care-i spune unei femei frumoase ”îmi aminteşti de mama mea”. Ea îi întoarce fundul şi pleacă înainte ca el, moşcăit la vorbă cum e, să dezvolte compunerea şi să-i explice că se referea la cu totul altceva. Voia să-i spună că găteşte la fel de bine ca mămuca lui, dar fireşte că reflexul femeii e să se gândească la guşă, riduri şi alte arii şifonate, nu la musacaua din cratiţă.

Iubibilă, penibilă

Am făcut-o şi eu lată cândva, când pe o coafeză de-a mea a mâncat-o limba să mă întrebe câţi ani îi dau. Urăsc să răspund la întrebarea asta, însă nu puteam s-o evit pe cea care îmi scărmăna ciuful şi trudea să scoată ceva decent din el. Mie mi se părea că are vreo 48 de primăvăruţe. Dar, delicată cum sunt, mi-am luat o marjă şi i-am spus ”cel mult 40”. I-au picat fălcile ca la mops. Mi-a spus că are 34. A fost rândul meu să casc ochii, dar i-am descăscat urgent din reflex, întrucât, ca din întâmplare, a început să mă tragă de păr, zicea că-i cam încurcat. Şi, tot ca din întâmplare, mi-a tăiat bretonul prea scurt, arătam ca o retardată. Uneori, gafele costă la propriu, plus bacşişul.

Am mai fost penibilă odată, din graba care mă caracterizează. Mă condusese acasă un tip cu care flirtasem la o petrecere. În faţa blocului, când a oprit maşina şi dădeam să cobor (încă nu mă hotărâsem dacă să-l invit ”la o cafea”, deoarece o fată cuminte nu bea cafea de la prima întâlnire), el a început să vorbească: ”Ce faci mâine...”. L-am întrerupt exaltată, fiindcă îmi plăcea de el: ”Nimic deosebit!”. I-am zâmbit languros, aşteptând ora şi locul întâlnirii, iar el s-a uitat la mine ca un bou şi-a continuat fraza: ”Nu, voiam să spun că ce faci mâine se reflectă asupra zilei de poimâine, aşa spunea un filosof, ziceam asta apropo de ce vorbeam mai devreme, despre fapte şi consecinţe”. Poftim? Într-adevăr, bătuse nişte câmpi pe drum despre nu ştiu ce metafizică, dar puneam asta pe seama energiei lui de inginer care, atunci când vorbeşte cu o scriitoare, simte nevoia să ouă nişte citate.

El s-a stacojit, eu m-am făcut albastră, noroc că noaptea atenua cromatica. De fapt, nici nu ştiu dacă să trec asta la gafele mele sau la tâmpenia lui. Dar aşa am înţeles: trebuie să laşi un om să-şi mestece frăzoiul până la capăt, fiindcă s-ar putea ca începutul discursului să n-aibă nicio legătură cu sfârşitul.

Ce-i mai grav decât o gafă? Felul în care o dregi

Dacă faci vreo gafă, nu încerca s-o repari, pentru că nu reuşeşti decât să atragi atenţia asupra unei porcării pe care ai face orice să poţi da Delete. Dar Microsoft n-a scos nicio aplicaţie de genul ăsta.

Într-o seară care nu prevestea nimic rău, într-un grup numeros care nu prevestea nimic jenant, s-a trezit una vorbind că nevasta nu ştiu cui e grasă ca o balenă - dar nu orice balenă, ci de-aia care mănâncă numai peşte gras. Toată lumea de la masa cu pricina a hăhăit, mai puţin o tipă, care era grasă ca un pui de balenă - dar nu orice pui de balenă, ci din ăla hrănit cu McFish.

Cea care scosese mărgăritarul din guriţă a realizat dezastrul într-o clipă şi, din milă pentru grasa prezentă la ostilităţi, a încercat s-o dreagă: ”Bine, vreau să spun că aia arăta ca dracu, sunt alte persoane plinuţe, aşa ca dumneavoastră, care au forme frumoase, chiar dacă sunt rubensiene, iar Rubens, se ştie, avea gusturi la femei”. Durdulia ar fi vrut să se deschidă pământul şi să dispară, dar niciun pământ nu se putea crăpa atât de mult, încât s-o poată înghiţi. În schimb, autoarea gafei era mulţumită, credea că a dres-o.

La altă petrecere unde am nimerit, atmosfera a fost superbă, până în clipa în care unul dintre invitaţi, destul de matrafoxat, a rostit un citat celebru şi profund: ”Bozgorii ăştia chiar mă enervează, dă-i în mă-sa, vor să ne ia Ardealul!”. Totul a continuat în pace şi veselie cam trei minute, după care altcineva a glăsuit către un tip de la masă: ”Mă Zoltane, dă-mi şi mie sarea, te rog!”. Toată lumea s-a înecat cu câte ceva instantaneu, mai puţin Zoltan ăsta, care rânjea triumfător, practic asta era singura lui răzbunare, alta n-avea. Desigur, i-ar fi plăcut mai mult să se răzbune muşcând din Ardeal în loc să muşte din chiflă, dar până la urmă s-a mulţumit să se hlizească sardonic, urmărind cu atenţie mutra celui care se luase de ”bozgori”, neştiind că e un exemplar de faţă.

Gafeorul nu era suficient de naţionalist, fiindcă a dat înapoi ca o maşină-n parcarea mall-ului. A ţinut să precizeze că nu toţi ungurii vor Ardealul, că unii sunt chiar drăguţi: ”Oh, Zoltan, să nu te superi, am glumit! Mie îmi plac maghiarii, am avut spre exemplu un coleg de liceu, Attila, care era bun şi drăgălaş, un tip tare mişto, nu se supăra niciodată pe mine, deşi îl băgam cu capul în wc de câte ori ne nimeream împreună la pipi”. Desigur, lui Zoltan i s-a topit inima de duioşie, ascultând aceste mărturisiri emoţionante.

Nu m-a supărat niciodată faptul că m-a jignit cineva din greşeală, ci felul în care s-a scremut să-şi cârpească greşeala.