FOTO Am fost martor la unul dintre cele mai mari evenimente muzicale: Live 8, din Londra
0
După ce l-am văzut pe Waters în 2002, le-am spus prietenilor că dacă într-o zi, Pink Floyd lansează un nou turneu mondial, mă duc să-i văd şi în Antarctica, dacă altă opţiune nu am. Evident că atunci când spuneam Pink Floyd, mă refeream la actuala compoziţie a formaţiei şi nicidecum la o formulă reunită cu Waters la chitară bas.
Îmi aduc aminte că un prieten m-a sunat şi mi-a spus de Live 8, un concert la Londra, unde se părea că Pink Floyd va cânta în formaţie completă. Destul de sceptic în privinţa unor astfel de zvonuri am început să caut pe internet mai multe informaţii cu privire la Live 8. Foarte repede mi-am dat seama că nu este vorba de o simplă glumă, însă tot atât de repede am realizat că şansele mele de a participa la acest eveniment sunt practic egale cu zero.
Live 8 era în esenţă un concertul umanitar care nu urmărea să strângă fonduri ci să atragă atenţia liderilor ţărilor membre G8 asupra celor mai importante probleme ale Continentului African. Scopul fiind deci obţinerea de adeziuni şi nu de bani, modul în care putei să intri în posesia unui bilet, presupunea trimiterea unui SMS într-o reţea telefonica din UK, cu condiţia să fi rezident.
În urma unei extrageri tip loterie, o parte dintre cei ce trimiteau aceste SMS-uri urmau să primească mult râvnitele bilete la concert.
Din acel moment, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să găsesc o soluţie. Am sunat-o pe PP Arnold, vocalistă în trupa lui Waters, ale cărei date de contact le aveam înca din 2002, am apelat la toate relaţiile, însa nimeni nu putea sau nu ştia cum să mă ajute. Am hotărât să merg oricum şi sa văd ce pot face la faţa locului.
Concertul urma sa aibă loc in Hide Park aşa că, am decis să îmi iau cameră la un hotel pe Park Lane. Prima mea opţiune era Metropolitan, pentru restaurantul Nobu, situat la etajul întâi al complexului.
Din păcate, singurul hotel care a mai avut camere disponibile a fost The Dorchester. Mi-am luat viza de UK, am facut rezervările pentru cameră, avion şi restaurant şi nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să aştept ziua plecării.
Cu o seară înainte de ziua cea mare am avut invitaţi la masă nişte cunoştinţe. Pe măsură ce stăteam de vorbă cu ei despre iminenta mea plecare, mă gândeam cu teamă la posibilitatea de a nu face rost de bilete şi implicit de a bate drumul degeaba. La sfarşitul serii, când ne-am luat la revedere, nu ştiu ce m-a apucat şi i-am spus unuia dintre invitaţi ‘O să vin cu autografe şi de la ceilalţi membri ai formaţiei Pink Floyd’. Se întoarce către mine şi îmi spune ‘Bă, tu nu ai nici măcar bilete…’
A doua zi, în jurul orei 11 aterizam la Londra. M-am cazat şi am plecat pe jos spre Nobu, să mănânc de pranz, urmând ca imediat după aceea să caut pe cineva dispus să-şi vândă biletele.
Mă aflam la masă de 10 minute când langă mine se aşează două tinere femei. După câteva minute, îmi dau seamă că una dintre ele este o cântăreaţă cunoscută, dar nu îmi aduceam aminte cum o cheamă. Ştiam însă că numele ei începe cu M. La un moment dat aceasta se ridică de la masă, îndreptându-se către zona de recepţie. Mă întorc către prietena ei şi zic ‘Hi there. I’m not sure and I do not want to make any confusion but I believe your friend is the great singer MMMM’ şi am prelungit M-ul cât am putut. Tânăra, îmi răspunde jovial ‘Hi, I’m Alisha and you are right, that’s Macy Gray’.
Fară nici cea mai mică idee despre ce urma să se întîmple, o intreb pe Alisha dacă şi ele au venit la Londra tot pentru concert. În timp ce eu îi povesteam de unde sunt şi cum am venit fără bilet să-i văd pe cei de la Pink Floyd, se întoarce Macy. Continuăm cu prezentările, după care exact ca un copil, plin de entuziasm, le mărturisesc admiraţia pentru Pink Floyd şi le arăt albumele semnate de Waters în 2002.
Macy s-a uitat cu interes la mine şi după câteva clipe îmi zice – ‘So you don’t have tickets. Just let me make a phone call.’
Am rămas mut. Dupa alte câteva momente, închide şi îmi spune că a vorbit cu cineva care urmează să-i confirme în cursul nopţii dacă poate să-i facă rost de bilet. Alisha îmi cere numărul de telefon. Mă ofer să i-l introduc eu în agendă şi profit de ocazie să mă apelez astfel încât să-mi rămână şi mie numărul ei. Am continuat să mâncăm, iar la final ne-am luat la revedere, mulţumindu-le încă o dată.
Nu-mi venea să cred. Părea atât de ireal încât m-am hotărât să încerc mai departe să fac rost de bilete, conform planului iniţial.
Cele zece ore scurse de la întâlnirea cu Macy şi momentul în care m-a sunat la ora două noaptea să-mi confirme că are biletul au fost atât cele mai lungi cât şi cele mai scurte din viaţa mea. Între timp, mai reuşisem să aranjez şi cu cineva de la pază să-mi facă rost de unul, însă am cerut să îl ridic a doua zi, în dimineaţa evenimentului.
Liniştit că sub o formă sau alta voi avea biletul mult dorit am ieşit să mă plimb. În jurul orei 21 m-am întors la hotel. Eram în duş când de afară au început să se audă acordurile unui cantec. Erau cei de la Pink Floyd care repetau pentru concertul de a doua zi. În câteva minute m-am îmbrăcat, am coborât, am traversat Park Lane şi m-am suit pe gardul parcului, bucuros că măcar îi aud cântând împreună.
La două noaptea a sunat telefonul. Nu cred că am mai aşteptat vreodată un telefon cu atâta intensitate, speranţă şi neîncredere în acelaşi timp. Mi-a zis ‘I have the ticket’ şi desi m-a întrebat dacă vreau sa le iau atunci, am stabilit în cele din urmă să ne întâlnim la micul dejun în dimineaţa zilei următoare.
A doua zi mi-a dat biletul sau mai bine zis brăţara de acces în culise. Ce s-a întâmplat mai departe nu este uşor de povestit în cuvinte. Este mai bine să vă uitaţi la fotografii. Am să spun însă că, aşa cum îi promisesem invitatului meu, am luat semnături şi de la ceilalţi membri ai formaţiei Pink Floyd, pe albumele semnate deja de Waters.
Morala acestei poveşti este că pentru a avea noroc trebuie să ai şi determinare.
Oricum, în mod evident, acolo sus Cineva mă iubeşte…
Se încarcă comentariile...
