Europa. Prea departe?

Recentul raport Rui Tavares despre situaţia respectării drepturilor omului Ungaria precum şi modul în care el a fost primit de guvernul Ungariei ridică, din nou, semnul de întrebare privind sustenabilitatea proiectului european după căderea Cortinei de Fier.  Nu e nimic nou. Ungaria are o evoluţie neconformă cu aşteptările Bruxelles-ului. Ca şi România, în vara anului trecut, de altfel.

Ca şi Bulgaria, cu câţiva ani numai, mai înainte. Ca şi Slovacia, în ce priveşte problema romilor, de altfel. Ca şi...Franţa, de altfel, în aceeaşi problemă, vezi ce se întâmplă în ultimele zile cu unele primării şi acţiunile lor, ca şi Anglia privind dreptul la muncă al românilor şi al bulgarilor în regatul Unit, ca şi ... Şi lista poate continua. Nu e vorba aici de a capitaliza neregulile, imperfecţiunile, efectele greoiului mecanism birocratic comunitar. Ci de a observa că, din când în când, ceea ce părea visul regăsit al multor guverne şi lideri politici din Europa, devine, periodic, un coşmar, o depresie sau nevroze parlamentare, guvernamentale la nivelul unor ţări membre. Dar şi la nivelul Bruxelles-ului.

Ei şi?

Tratatele de bază, piatra de temelie a efortului constructiv al noii Europe, sunt din ce în ce mai mult confruntate cu realităţi neconforme cu filosofia Europei unite. Ele provin din mai multe direcţii, au substanţă diferită, se produc simultan cu alte fenomene, adesea de origine economică şi socială. Efortul de a legifera la nivel comunitar e lent sau suficient de general, realităţile dezvoltă rapid noi contexte de (supra)vieţuire în condiţiile inepuizabilei proliferări a tehnologiilor informaţiei şi comunicării. Efortul de veghea la implementarea şi respectarea acestor mari pachete legislative comunitare este, la rându-i, stresant, uneori desincronizat faţă de jocul politic în statele membre.

Ceea ce încă nu reuşeşte e comunicarea valorilor marelui proiect european; sondaje frecvente , în diferite state membre dau socoteală despre o (prea) slabă percepţie a valorilor susţinute de UE. Strategia de comunicare a Parlamentului European, a Consiliului Europei şi a Consiliului de Miniştri nu este atât de eficientă pe cât se aştepta. Pentru statele primite în UE după 2004 şi 2007, diferenţa de limbaj în ceea ce priveşte democraţia, piaţa, liberalismul, social-democraţia, dreapta, drepturile omului, transparenţa, răspunderea civică, socială, guvernamentală a fost şi încă este reflectată de „baricade” în spatele cărora efectivele, tot mai împuţinate ale barbariei comuniste, se apără în faţa asaltului unei lumi imperfecte. Ceea ce părea, şi pentru mulţi, poate, a fost perfecţiunea compactă a societăţilor închise din Europea de Est, a fost grăbit înlocuit cu inexplicabilul unei lumi noi, un abecedar al unei limbi străine ce a trebuit - şi încă mai trebuie - învăţat pe dinafară. Efortul a fost uriaş şi, uneori, comparaţia cu un efort, de data asta financiar, precum asistenţa acordată de RFG ţării dispărute odată cu dărâmarea Zidului, nu este deplasată: evaluările care s-au făcut la peste un deceniu de la cheltuirea acelor sume uriaşe pentru a aduce RDG-ul la „nivelul” RFG-ului, nu au fost foarte încurajatoare. Azi, câteodată, ai acelaşi sentiment faţă de „noile democraţii” din Estul european.

Ceea ce la Bruxelles pare a se înţelege mai puţin este că raţiunea de stat funcţionează diferit în aceste democraţii; ele se văd azi puse în situaţia de a se acomoda şi face funcţional un stat căruia i se cere nu numai să privească în oglinda Bruxelles-ului ci să se şi recunoască în ea. Modelul raţiunii de stat, analizat de Michel Foucault  pentru secolele XVII-XVIII, privea limitarea „excesului de guvernare” al cărei instrument operaţional spre sfârşitul secolului XVIII va fi economia politică. Ea va regla filosofiile statelor privind ideea de prosperitate: termenul nu a avut acoperire în estul Europei după 1945. Această mare lacună, regizată cu o ştiinţă diabolică, a determinat un tip de guvernare în socialism-comunism care a atrofiat considerabil instinctele membrilor acelor societăţi în direcţia afirmării individuale, a spiritului de competiţie, a răspunderii faţă de propriile acţiuni.

Politicile comunitare au de înfruntat astăzi nu numai celebrele decalaje între statele membre vechi şi cele noi, dar şi efectul produs necontenit, la nivelul percepţiilor care construiesc spaţiul public în aceste ţări, de imaginea succesului la îndemână. Aceasta e astăzi copleşitoare şi produce staze la nivel comunitar: valoarea muncii, a investiţiei în pregătire, reglementarea pieţei muncii în funcţie de polarizările economice noi care apar la nivel global, reclamă o viteză de reacţie mai mare. Când reacţia se produce, cum s-a întâmplat în dosarul agricol, cel al pescuitului sau al industriilor creative, de pildă, efortul de a transpune reacţia în pachet legislativ comunitar a creat desincronizări şi a provocat reacţii sociale. Îngrijorată de pressingul economic al modului de viaţă american, UE a fost pusă în situaţia de reevalua şi strategiile privind marile economii emergente şi de a aproxima magnitudinea întregului dosar asiatic. Semnele pe care le dă acum economia chineză, de pildă, îngrijorează tot mai multe cancelarii europene. Replierile marilor corporaţii, urmând o linie de evoluţie a costurilor cu forţa de muncă, şi a profitului strategic se văd acum puse în situaţia de urmări evoluţiile de la Beijing cu tot mai mare atenţie (ideea apărută recent privind modificarea legii care permite familiilor să aibe mai mult de un copil!). Spre deosebire de Rusia, China, S.U.A., Uniunea Europeană nu are încă un atú de acest tip: natalitatea e periclitată de îmbătrânirea populaţiei, piaţa muncii nu e încă unitară şi e supusă puseurilor naţionaliste ale diverselor partide parlamentare (în ce priveşte dreptul la muncă al străinilor comunitari), unele în arcul guvernamental din ţări membre ale UE, forţa armată stă încă sub modelul NATO (zilele acestea e, din nou, readusă în discuţie ideea unei forţe armate a UE) etc.

Europa e prea mult azi o Europă a guvernelor decât una a popoarelor ei. Valorile europene ar merita să fie redescoperite. Comunicarea acestora e marea miză. Lăsată la nivelul guvernelor şi al agenţiilor de specialitate, comunicarea va suferi mereu de lipsa de creativitate care e specifică actului oficial. Europa nu produce încă acei lideri care pot inspira. Dacă vremea lor a trecut iar efortul european e lăsat în seama birocraţiilor şi a tehnologiilor care produc „stilul de viaţă” european, înseamnă că Europa se va îndepărta de noi. Este atât de mult de pus în valoare în ţările-membre, încât numai o viziune creativă a guvernelor poate reaşeza demersul unei Europe unite sub semnul dezvoltării personale a fiecărui cetăţean al ţărilor-membre. În acelaşi timp, încă odată, a realiza foarte bine lucrurile simple (un loc de muncă, o casă, un nivel de trai acceptabil - educaţia şi sănătatea fiind indicatoarele mari), e singura cale spre a le face pe cele complicate.

 Dar miza e de jucat la fiecare acasă. Când guvernul unui stat va convinge pe fiecare că acasă poate fi un loc la fel de bun ca oriunde înseamnă că miza a fost jucată corect pentru toată lumea.