Emma Dante a prezentat la Macerata un excepţional „Macbeth“ verdian

Este o mizanscenă mai veche, de fapt o coproducţie între Associazione Arena Sferisterio di Macerata, Teatro Massimo di Palermo şi Teatro Regio di Torino, pe care regizoarea, actriţa şi scriitoarea Emma Dante a conceput-o acum circa doi ani pentru localitatea sa natală, Palermo şi renumitul său teatru.

În afara scenelor lirice care au participat la coproducţie, acest „Macbeth“ a poposit şi la Festivalul de la Edinburgh, unde a fost distins cu Premiul Herald Angel pentru cel mai interesant şi inovativ spectacol.

O viziune modernă, în sensurile cele mai dorite de contemporaneitate pentru un titlu de operă, cu simbolistică imaginativă venită din lecturi adâncite ale libretului lui Piave, sursei lui shakespeariene, asociate judecării portativelor verdiene, în întreaga lor concepţie privitoare la aprofundările caracterologice pe care maestrul de la Busseto le-a dobândit în creaţia sa.

Pentru că „Macbeth“, deşi poate fi considerată o operă de tinereţe din „anii de galeră“, poartă cu sine profiluri puternice de personaje care, alături de alte titluri ale perioadei creatoare de dinaintea anului 1850, au servit drept crochiuri pentru cristalizările marilor tipologii de eroi de mai târziu. Compozitorul însuşi a revenit după 18 ani (1847-1865) asupra opusului.

Emma Dante s-a aplecat asupra tuturor acestor aspecte, cu rezultantă specială în conturarea atmosferei apăsătoare, tensionate, a portretizărilor.

Echipa care i-a stat alături i-a avut în componenţă pe Giuseppe Cutino (regizor colaborator), Carmine Maringola (decor modern, stilizat), Vanessa Sanino (costume de epocă, şi ele supuse simbolizărilor), Manuela Lo Sicco (coregrafie inventivă), Cristian Zucaro (lumini).

Vrăjitoarele. Foto Zanconi        

Momentele cheie ale regiei spectacolului au venit prin scenele vrăjitoarelor, cu mişcari şi dansuri contorsionate conduse de diavoli, al căror efect s-a majorat datorită vălurilor acoperitoare, o masă informă în continuă zbatere, zbucium şi mister. Li s-au alăturat apariţiile cuplului damnat, mai întâi Macbeth singur, mai apoi împreună cu Lady pe un schelet de cal, inspiraţie simbolică după fresca anonimă de secol XIV „Trionfo della morte“, conservată în Palatul Abatellis din Palermo. A recunoscut-o chiar Emma Dante, extrapolând ideea în aşa fel încât, în momentul morţii, platoşa armurii lui Macbeth a avut desen scheletic.

Mirungerea lui Duncan. FotoTabocchini        

Prefigurator al teribilelor întâmplări ce aveau să urmeze, baletul la intrarea regelui Duncan a căpătat tente ironice, groteşti chiar. Monarhul a primit apoi ucigătoarele lovituri de pumnal, repetat, cu furie nedisimulată, din partea lui Macbeth şi soţiei. După descoperirea asasinatului, pe grandiosul ansamblu concertato „L'ira tua“, trupul lui Duncan a fost adus şi supus unui ritual solemn de spălare şi ungere. Ca un adevărat Christ! Impresionant moment bine jucat de actorul sau balerinul figurant. La finalul scenei, cruci s-au  aprins pe grilajele din platou.

Saioa Hernandez în scena somnambulismului. Foto Zanconi        

Şi, în continuare. Cadraje bine realizate au fost rotirea ameţitoare şi ameninţătoare a ucigaşilor costumaţi în negru în jurul condamnatului Banquo, scenele vedeniilor lui Macbeth din actul secund şi a apariţiilor de la a doua consultare a vrăjitoarelor (actul al III-lea), ceremonialul acoperirii cu giulgiuri albe a celor morţi (corul „Patria oppressa“, actul al IV-lea)), mişcarea halucinantă (şi cam... zgomotoasă!) a paturilor cu aşternuturi însângerate în marea scenă a somnambulismului Lady-ei Macbeth (acelaşi act) şi chiar intrarea printre spectatori a războinicilor pentru Imnul victoriei „Macbeth, Macbeth, ov'è?“ din finalul operei.

Sunt găselniţe pe care Emma Dante le-a manevrat cu efect corelat culorilor vocal-orchestrale din partitură.

Vocile serii

Fără îndoială, soprana spaniolă Saioa Hernández este astăzi una dintre cele mai importante exponente ale glasului de coloratură dramatică propice teribilei vocalităţi, teribilelor ţesături înscrise de tânărul Verdi pentru glasul feminin înalt în portativele sale.

Ca Lady Macbeth şi-a arătat prospeţimea sonoră, debitul vocal important, incisivitatea, atacurile şi accentele de forţă, omogenitatea pe ambitus dintre registrele superioare strălucitoare, cu acute sigure,  dominatoare şi cele grave, înfricoşătoare, în tehnică „de piept“, uşurinţa în expunerea oţelită a pasajelor de agilitate dramatică. Ariile „Vieni! t'affretta!“ cu cabaletta subsecventă (scrisoarea lui Macbeth, în viziunea Emmei Dante, a citit-o chiar autorul ei), „La luce langue“ (plină de contraste expresive), „Brindisi“-ul „Si colmi il calice“, scena somnambulismului „Una macchia... è qui tuttora!“ cu imposibilul Re bemol supra-acut notat de Verdi „pe fir de voce“, precum şi duetele cu Macbeth au fost perlele coroanei unei interpretări vocal-scenice de valoare.

Cu majestuoasă ţinută regală, prin atitudinile persuasive, aţâţătoare, provocatoare şi insinuante, Saioa Hernández a fost şi un personaj memorabil, cu sfârşit pierdut în iraţionalul mental.

Roberto Frontali şi Saioa Hernandez. Foto Zanconi

În rolul titular, italianul Roberto Frontali, deşi nu se mai află la prima tinereţe artistică şi chiar a depăşit zenitul, şi-a expus cu profesionalism atributele de bariton verdian, teritoriu în care are 19 personaje interpretate pe parcursul a 33 de ani de carieră. Vocea a rezonat în culori brune, frazarea a reprodus intenţiile scriiturii, linia de cânt a fost frumoasă şi fluentă, cât despre acute, artistul a părut că s-a ferit să le susţină foarte prelung. În schimb, nuanţele cu care a înzestrat diversele stări ale personajului au fost de mare varietate. Mă refer la atitudini precum cea gânditoare de la prima întâlnire cu vrăjitoarele, urmată de aceea răscolită de prezicerile aflate, la ezitările, temerile şi remuşcările de după asasinat, la frământările din scenele următoare, la tulburarea lăuntrică prin care a decis să viziteze din nou tărâmul vrăjitoarelor. După aria „Pietà, rispetto, amore“ a cântat şi monologul morţii conştiente de ororile comise, „Mal per me“, mixtură între cele două versiuni, din 1847 şi 1865.

Alex Esposito. Foto Tabocchini        

Basul italian Alex Esposito a fost Banquo, cu glas plăcut îmbrăcat în armonice şi lectură calmă, premonitorie, a ariei „Come dal ciel precipita“.

Giovanni Sala. FotoTabocchini

Tot un italian, tânărul Giovanni Sala, l-a întrupat pe Macduff şi a revelat un timbru cald şi aplecare pentru desenul melodic verdian pe care l-a servit elegant, cu bun legato şi cu mult dorita „lacrimă“ în redarea ariei „Ah, la paterna mano“.  

În celelalte roluri au fost distribuiţi Fiammetta Tofoni (Dama de companie a Lady-ei Macbeth), Rodrigo Ortiz (Malcolm), Giacomo Medici (Doctorul), Cesare Kwon (Servitorul, Ucigaşul şi Heraldul), Bruno Venanzi (Prima apariţie), Giulia Gabrielli (A doua şi a treia apariţie), Francesco Cusumano (Duncan), Nunziatina Lo Presti (Fleance).

La pupitrul Orchestrei Filarmonice a regiunii Marche, Francesco Ivan Ciampa a condus cu pricepere într-un autentic stil verdian, cu atenţie acordată tempo-urilor susţinătoare ale discursurilor solistice, ale ansamblurilor, îndeosebi ale celor „concertato“, în care culminaţiile au fost grandioase, monumentale. Corul Liric din Marche „Vincenzo Bellini“ (pregătit de Martino Faggiani şi Massimo Fiocchi Malaspina) a cântat impecabil, nuanţat, cu momente remarcabile în scenele vrăjitoarelor, în aceleaşi ansambluri „concertato“, precum şi în murmurul cu care a înzestrat corul „Patria oppressa“ (actul al IV-lea), în alternanţă de crescendo-uri şi abandonuri extatice, probe de rafinament.

Moartea lui Macbeth. Foto Tabocchini