Emil Coşeru, pe scena vieţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Coperta cărţii „Emil Coşeru, actorul nostru…”, de Călin Ciobotari
Coperta cărţii „Emil Coşeru, actorul nostru…”, de Călin Ciobotari

Se înmulţesc volumele dedicate actorilor românilor. Şi nu e vorba doar despre studii monografice consacrate acelor slujitori ai scenei trecuţi în lumea umbrelor, ale căror cariere sunt cunoscute azi graţie documentelor de arhivă, cronicilor sau amintirilor celor ce i-au mai “prins” în viaţă.

Nu e vorba numai despre cărţi consacrate actorilor bucureşteni care, datorită talentului lor, dar şi faptului că beneficiază de un plus de expunere publică (radio, televiziune, film), se bucură de mai multă notorietate şi popularitate şi fac respectivul produs editorial mai vandabil. Ci şi de cărţi sub formă de interviu cu artişti aflaţi în plină putere creatoare, cu oameni care au spus deja “ceva” pe scenă  şi în cinematografie şi e de sperat că o vor face şi pe mai departe cu mijloacele artei lor, dar care au multe a spune şi altfel, cu ajutorul confesiunii provocate. Cărţi ai căror protagonişti sunt, pe lângă monştri sacri din Teatrele bucureştene, actori din pe nedrept numitele “teatre de provincie”, teatre care şi prin contribuţia lor ori în primul rând datorită acesteia au izbutit să fie autentice şi continue locuri de creaţie.

Cred că nu există român familiarizat cu lumea spectacolului, fie el de teatru, cinematografic sau de televiziune care să nu îl fi văzut ori să nu fi auzit vreodată numele lui Emil Coşeru. Şi să nu confunde numele acestuia cu cel al marelui lingvist de origine română Eugen Coşeriu. Fără a fi un răsfăţat al cinematografiei, Emil Coşeru a apărut constant în filme, multe dintre ele de succes. S-a întâmplat ca acestea să îşi prelungească viaţa dincolo de sala de cinematograf, să fie un fel de constantă a vieţii noastre , aşa cum a fost cazul cu Ciprian Porumbescu în care Emil Coşeru a jucat un semnificativ rol încă în anii de început ai carierei sale. Dar s-a întâmplat ca filmele în cauză să aibă uneori, încă de la început garanţia numărului mare de spectatori asigurat datorită genului lor, acela extrem de în vogă al telenovelei şi destinaţiei lor, micul ecran, aşa cum a fost cazul serialului Regina.

Fără doar şi poate titlurile amintite mai sus ca şi altele precum Dimitrie Cantemir, Munţii în flăcări, Vlad Ţepeş, Trandafirul galben, Masca de argint, Un bulgăre de humă dar şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile îşi au rostul lor, un rost ce nu se limitează la condiţia de repere ale fişei de creaţie a lui Emil Coşeru. Dar oricât de pregnantă ar fi această realitate, mai puternic decât ea e consolidatul prin ani şi prin roluri statut de om de teatru al artistului. Statut mărturisit a fi predilect şi preferat chiar de Emil Coşeru. Un statut ce s-a definit, precizat, dezvoltat şi diversificat pe scena/scenele Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Un teatru în care Emil Coşeru a debutat îndată după ce a absolvit, în 1969, IATC-ul  la clasa lui Moni Ghelerter,celebru şi ca profesor, dar şi ca regizor în primul rând imbatabil alcătuitor de distribuţii. Teatru căruia actorul i-a rămas fidel până azi. Aşa se face că Emil Coşeru a ajuns să se identifice cu Naţionalul ieşean, aşa se face că ieşenii simt că ar avea un soi de “drept de proprietate” asupra artistului.

Mă gândesc că tocmai acest “drept de proprietate” l-a îndemnat pe tânărul teatrolog ieşean Călin Ciobotari să aleagă drept titlu cărţii pe care i-a consacrat-o lui Emil Coşeru şi pe care, la urma urmei, a scris-o împreună cu acesta, Emil Coşeru, actorul nostru... (Editura Opera Magna, Iaşi, 2014). Citind-o, observi că respectivul drept e resimţit ca o onoare de artistul născut la Tecuci. Care, în pofida ofertelor ce nu au lipsit, una dintre ele venind chiar din partea marelui regizor Valeriu Moisescu, acelaşi care a “mutat-o” pe Gina Patrichi de la Galaţi la “Bulandra”, a preferat să rămână la Iaşi. Loc unde nu a fost, unde este nu doar ceea ce se cheamă un “actor important” sau “un actor mare”, ci un om al Cetăţii.

Merita, aşadar, Emil Coşeru o carte sau este ea doar reflexul unui răsfăţ personal? După părerea mea, o merita cu prisosinţă. Fireşte, în primul rând datorită rolurilor jucate pe scenă. Care nu au fost deloc puţine, cele mai multe în texte “cu greutate”, concretizate în spectacole însemnate, înscenate de regizori de mâna întâi. Recapitularea lor, defel o recapitulare oarecare sau autoflatantă, ci una în care spiritul critic al intervievatului se exercită cu dreaptă măsură, reprezintă miezul volumului. Din cele 250 de pagini ale cărţii, vreo 120 sunt consacrate respectivei rememorări. Zece pagini sunt dedicate lui Emil Coşeru- actorul de film, încă vreo 25 unor micro-portrete ale colegilor de scenă sau ale regizorilor sub bagheta cărora a lucrat artistul.

Numai că Emil Coşeru a devenit pentru ieşeni “actorul lor” nu doar prin ceea ce a realizat pe scenă. Integrat în viaţa culturală a Iaşului, artistul a devenit parte a frământărilor acesteia. Frământări care, în ultimii ani ai dictaturii comuniste, au devenit acute, binecunoscute întregii ţări graţie informaţiilor difuzate în principal de Radio Europa Liberă. Frământări de care Emil Coşeru şi soţia sa, Dana Coşeru, nu au fost străini. Ba dimpotrivă. Acestei implicări, dar şi lămuririi unor aspecte ale disidenţei unor Dan Petrescu, Luca Piţu, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, disidenţă pe care familia Coşeru a cunoscut-o din interior, cu riscurile de rigoare, îi este consacrat capitolul Disidenţă, revoluţie, democraţie.

Îndată după 1989, Emil Coşeru a devenit directorul adjunct al Teatrului Naţional din Iaşi. Rolul său ar fi fost acela de a-l seconda şi de a-l familiariza cu complicata lume a teatrului pe poetul Mihai Ursachi, de abia întors din exil. Din felurite motive, decent şi cu măsură explicate de protagonist, acest rol s-a extins, cu costuri deloc minore pentru omul Emil Coşeru. Unele specifice unei perioade agitate, altele ţinând de dominantele unei colectivităţi umane şi profesionale prin definiţie greu de mulţumit. Şi ca lucrurile şi însăşi viaţa artistului să devină încă şi mai complicate, anii aceia în care o lume şi ierarhiile ei se reaşezau au coincis cu eforturile reînfiinţării învăţământului superior teatral în Capitala Moldovei. Emil Coşeru a avut în respectivul context un rol de întemeietor, condiţie ce nu l-a scutit de ingratitudinea ce a făcut ca, la un moment dat, să rămână fără clasă şi să fie “salvat” de regretata Natalia Dănăilă ce i-a încredinţat o promoţie de la secţia de “păpuşi”.

Toate aceste accidente de parcurs sunt evocate în carte, fără ca protagonistul să facă din ele un capăt de ţară ori să transforme volumul în prilej de decontare târzie a unor răfuieli personale. Emil Coşeru spune exact cât vrea, cât trebuie şi cât e firesc şi elegant să o facă, evitând capcanele intervievatorului, temperându-i cu umor tendinţa de a-l trage de limbă mai mult decât ar fi fost cazul. O tendinţă exacerbată mai cu seamă atunci când vine vorba despre directoratul lui Cristian Hadjiculea.

Şi prin felul în care vorbeşte despre sine şi despre cariera lui, se dovedeşte încă o dată un aristocrat. Ceea ce nu e deloc puţin lucru.

Călin Ciobotari- Emil Coşeru, actorul nostru…, Editura Opera Magna, Iaşi, 2014   
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite