Drumul exploatării resurselor naţionale

Subiectul exploatării gazelor de şist sau al minereurilor de aur şi de cupru pasionează opinia publică de la noi cu speranţa că românii vor obţine avantaje prin redistribuirea eventualului profit din aceste resurse dar şi cu temerea că s-ar putea să ne confruntăm cu grave probleme de mediu

Mai rămâne din nefericire - dar  întru totul firească - suspiciunea că afacerile cu aceste resurse naţionale, adică ale tuturor românilor prezenţi şi altora nenăscuţi încă, vor fi „prăduite” prin contracte păguboase pentru statul român.

Cele trei perspective mai sus menţionate sunt toate posibile şi nu se exclud între ele. Inginerii (incluzându-mă între ei) au de regulă trei criterii decisive pentru a determina dacă un proiect de dezvoltare industrială este viabil: (1) capacitatea tehnică existentă azi, (2) eficienţa economică şi (3) sustenabilitatea în relaţia cu mediul natural.  Numai dacă toate cele trei criterii sunt îndeplinite se poate vorbi de un succes al proiectului. Aici nu pot fi admise excepţii. De cele mai multe ori excepţiile sunt legate de interese private strecurate cu uşurinţă când agenţii guvernamentali pun mai întâi întrebarea „Da' eu cu ce mă aleg?”. Să le luăm totuşi pe rând. Tehnica fracturării hidraulice utilizată pentru exploatarea gazelor de şist nu constituie un pericol dacă, şi numai dacă, se respectă toate elementele practice ale acesteia. Aşa se procedează cu garanţii maxime de securitate. Contaminarea apelor subterane sau a apei ce revine la suprafaţă după fracturarea rocilor geologice poate fi împiedicată prin tehnici adecvate. Chiar şi problema, acută în anumite zone din România, a utilizării unor vaste volume de apă trebuie situată în contextul în care utilizarea acestora pentru un puţ de extracţie se face o singură dată. Prin comparaţie volumele de apă necesare, de la exploatarea cărbunelui până la producerea energiei, sunt de zece ori mai mari decât pentru gazele de şist. Apa contaminată este tratată şi apoi reutilizată iar rezidurile se gestionează corespunzător. Efectul economic pozitiv este însă în afară de orice îndoială.

Exploatarea minereurilor aurifere de la Roşia Montană, despre care am mai scris, chiar aici prezintă dificultăţi majore din perspectiva tuturor celor trei criterii. Trebuie utilizată cea mai modernă tehnologie pentru ca rezidurile toxice (cianurate) să fie mult reduse faţă de ce se propune acum iar depunerea acestora în iazuri de decantare să nu devină o adevărată bombă ecologică care să explodeze în capul generaţiilor viitoare cum s-a întâmplat în anul 2000 la Baia Mare. Neutralizarea toxicităţii ar fi desigur tehnica cea mai de dorit însă în această situaţie va mai fi proiectul viabil din punct de vedere economic? Pentru a se ajunge în mod real la o împărţire a profitului între statul român şi dezvoltatorul proiectului trebuie în permanenţă luat în calcul raportul dintre costurile exploatării care să includă obligatoriu costurile ecologizării rezidurilor şi preţul final al aurului (adică după ce aurul recuperat este topit în lingouri) pe piaţa mondială.

Exploatarea minereurilor cuprifere şi aurifere de la Roşia Poieni urmează aproape aceiaşi logică precum cea de la Roşia Montană cu două deosebiri importante. La Roşia Poieni dezavantajul e că s-au acumulat deja grave probleme de mediu care necesită mari investiţii iniţiale pentru ca exploatarea să poate fi reluată pe scară largă. Aceasta îngreunează mult sarcina de finanţare a proiectului. Apoi, avantajul e că în obţinerea cuprului nu se folosesc cianuri.

În concluzie, fără a admite nicio prejudecată, urmând calea cunoaşterii ştiinţifice, a expertizei tehnologice şi a rigorii analizei obiective, independente de interese personale, private sau ale guvernanţilor, se poate avansa în direcţia valorificării acestor resurse. Cu tehnologii adecvate şi controale impecabile, exploatarea lor nu prezintă riscuri mai mari decât altele existente şi acceptate azi în zona industriilor. Oportunităţile nu mai pot fi neglijate. Seriozitatea şi interesul naţional pot merge mână-n mână cu maxime garanţii de securitate pentru oameni şi mediu.