Dragă Andrei Şerban,

0
0
Scenă din spectacolul de operă „Hovanşcina”, montat de Andrei Şerban la Opera Bastille din Paris FOTO Mihaela Marin
Scenă din spectacolul de operă „Hovanşcina”, montat de Andrei Şerban la Opera Bastille din Paris FOTO Mihaela Marin

Am putut vedea din nou „Hovanşcina" ieri-seară. Cred ca aveai dreptate, dar s-a schimbat mult spectacolul. Şi graţie ţie, dar şi poate şi graţie dirijorului, căci acum muzica mi s-a părut mult mai lirică, mai melancolică: melodii triste despre Rusia, despre Ea, cea despre care ruşii vorbesc constant ca o Mamă, ca o iubită, ca o soră. Mai puţine imnuri şi mai degrabă cântece de dragoste! Totul devenea o afectivă experienţă patriotică!

Fiind odihnit şi destins am înţeles de ce Musorgski, compozitorul operei "Hovanşcina", a fost şi este cel mai “shakespearian” artist rus: regăseşti aceeaşi agitaţie a istoriei, aceleaşi lupte cu puterea, aceleaşi crime…doar că aici intervine şi furtuna credinţei care perturbă totul şi totodată înalţă totul. E splendida ultima imagine în „alb” strălucitor al „bătrânilor credincioşi”. O iluminare prin suferinţă! Fără a mai vorbi despre amestecul de flăcări şi cenuşă care capată o dimensiune înalt metafizică. Se autodistruge „credinţa” cea mai adâncă. (Am aflat vorbind cu fiul unui mare scriitor Valère Novarina – amândoi erau în sală! - că lipovenii sunt des „vieux croyants” şi că au ajuns în Delta ca să scape de biserica oficială care îi fugărea). Da, totul mi s-a părut a fi o „cronică” de Shakespeare transfigurată de agitaţia credinţei.

Singurătatea cântăreţului

Un al doilea lucru care m-a fascinat a fost singuratatea cântăreţului. Personajul – tu ai făcut asta formidabil – se izolează şi cântă în cea mai deplină singuratate marea sa meditaţie despre lume şi destin. El mi se adresează mie, spectator, şi eu îi devin într-un fel confident. Dialog între noi...două singurătăţi în inima unei săli pline. El e susţinut şi de ce mi-a apărut ieri cu o evidenţă formidabilă: de adevărul vocii! Ea nu înşală, ea e acolo ca o cauţiune indiscutabilă a corpului a cărui prezenţă totală se impune prin sunet – prin extarordinara lui putere – suprem adevăr fizic. 

Curajul de a trata corul ca o masă compactă pe care îl asumi confirmă şi spiritul operei şi totodată această supunere colectivă proprie Rusiei...aici poporul se constituie natural în cor. În timp ce eroii se însingurează...splendidele decoruri şi imaginile protagoniştilor sunt pierdute în „imensitatea” rusă. Două forţe în prezenţă: poporul şi stăpânul. Unii mai nefericiţi decât ceilalţi. 

Adevărul unei experienţe îndepărtate

Aseară am înţeles cred şi altceva. Tu adopti aici „marele stil clasic” şi pui în scenă opera având încredere în ea, fără a căuta “echivalenţe contemporane” de tip  islamişti fanatici  sau armata rusă în Cecenia! Toate aceste modernizări mi se par a fi simptomul neîncrederii în opera pe care mulţi vor sa o vândă într-un alt ambalaj, înşelător! La tine coerenţa între imagine şi muzică rămâne intactă şi de aceea îmi place: vedem azi, retrăim azi adevărul unei experienţe îndepărtate dar şi mereu teribil de prezentă. Experienţa Rusiei! Şi de aceea acolo din scaunul meu îmi aminteam atât de puternic Kremlinul, Piaţa Roşie pe care le văzusem cu zece zile înainte. 

Am petrecut o seară puternică depăşind toate micile şi plictisitoarele istorii personale ale „autoficţiunuii” atât de dragi solipsiştilor autori fracezi de azi. Şi totodată o seara patetică vorbind despre salvarea prin sacrificiul în ceea ce credem. Si astfel împăcat m-am culcat şi mi-am regăsit somnul. 

Poate vorbim, până atunci port în mine amintirea acestei experienţe

Biţă
 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite