Două mii de miliarde…

…Atât a băgat omenirea în continentul african, în ultimii cincizeci de ani. Ironic sau tragic, rezultatul e aproape zero, spre disperarea donatorilor, guvernelor, organizaţiilor nonguvernamentale, misionarilor, medicilor fără frontiere, voluntarilor etc. Dar nu despre situaţia fără ieşire a Africii vreau să vorbesc, ci tot despre noi şi ţara noastră cea de toate zilele.

Să continui povestea „de succes“ începută mai sus. Între voluntarii care şi-au irosit tinereţea în acţiuni de salvare, educare şi propăşire a populaţiei era, acum patruzeci de ani, un anume Ernesto Sirolli, italian entuziast, care urma să-i înveţe pe locuitorii unui teritoriu zambian mănos şi rodnic să facă agricultură. Sirolli a adus cu sine moştenirea italiană: legume tradiţionale. Zambezienii n-au manifestat niciun interes pentru noua activitate, astfel încât „misionarii civilizaţiei“ i-au plătit pentru a se lăsa ajutaţi – şi a pune osul la treabă. În sfârşit, munca a dat roade: roşii dolofane, mult mai frumoase decât în patria natală. Numai că, într-o singură noapte, din râul cel frumos curgător din vale a ieşit o turmă de hipopotami care a călcat în picioare (şi ce picioare!) toată „agricultura“. Praful s-a ales! Disperaţi, italienii au strigat la localnici: „De ce nu ne-aţi spus?“ Iar ei au răspuns, impasibili: „Pentru că nu ne-aţi întrebat. De aia nu putem noi să facem agricultură, aici.“ Sirolli povesteşte că a avut un amar sentiment de satisfacţie personală când a constatat că americanii, britanicii, francezii eşuaseră la fel de grandios.

Există multe teorii ale eşecului, care îţi demonstrează cum şi când ai greşit în trecut. În schimb, viitorul e tot mai roz.

În acel moment, a înţeles două lucruri esenţiale: nu trebuie să-l ajuţi cu forţa pe cel care nu-ţi cere ajutorul şi, dacă tot vrei să ajuţi pe cineva, tacă-ţi gura şi ascultă-l pe omul acela, care-ţi va spune, prieteneşte, ce-l doare şi ce vrea de la viaţă. În clipa în care Ernesto Sirolli şi-a expus cele două principii care i-au schimbat viaţa, am înţeles, într-o străfulgerare, care e explicaţia tuturor eşecurilor cu care ne confruntăm în România. Nu „poporul cel leneş şi profitor“ e vinovat, nu cetăţeanul cel îndărătnic, ci legile şi taxele izvorâte direct din capetele debile ale unor politicieni grăbiţi să facă binele cu de-a sila, precum şi instituţiile unde eşti cârpa de şters pe jos, plătitoare de impozite. Privind la ultimii ani, vom constata că România a fost Africa de mai sus, în care s-au băgat bani alandala, fiecare cum l-a tăiat capul. Un singur lucru n-au făcut binevoitorii: să întrebe populaţia dacă vrea şi, mai ales, în ce direcţie vrea să fie ajutată. Fiecare gest nesăbuit de salvare, costisitor, făcut împotriva interesului cetăţenilor a fost un eşec. E drept, spre deosebire de Africa, unde eşecul a fost suportat de bunul samaritean, în România tot păgubitul va plăti până la ultimul bănuţ. Ajuns aici, cred că am făcut o greşeală gravă. Am spus „binevoitori“. Ei, pe naiba!