Două concerte la Sala Radio

Clasicismul vienez a fost inspiratorul unui recent program al Orchestrei de Cameră Radio, desfăşurat sub bagheta oaspetelui german Ralf Sochaczewsky. A fost un nou prilej ca instrumentiştii bucureşteni să-şi demonstreze apetenţa pentru un repertoriu şi un stil care le sunt familiare.

Aşadar un afiş Mozart – Haydn, construit din „Kyrie în re minor”, K.341 şi Cantata „Davide penitente”, K.469 de Mozart, alături de Simfonia nr. 95 în do minor, Hob.I:95 de Haydn.

Prima piesă, mai scurtă, a îngemănat sonorităţi expresive ale Corului Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia) - îndeosebi ale partidelor de soprane şi tenori - cu orchestra, în care prestaţia „cordarilor” a depăşit-o pe cea a alămurilor. A fost ca o „încălzire” pentru rest, cântul îngrijit remarcându-se încă din debutul simfoniei haydniene („Allegro moderato”), continuat cu rafinamentul viorilor (partea a II-a, „Andante”), cu                                                                        intervenţia plină de acurateţe şi cu ton frumos a violoncelului solo (mişcarea a III-a, „Menuetto – Trio”). Finalul „Vivace” a adus contraste sonore între tumultuoasa secvenţă în tonalitate minoră şi transparenţa în „tutti”, totul bine gestionat de bagheta decisă şi gestica elegantă a lui Sochaczewsky.

Inspirată de psalmii lui David, cantata mozartiană a respirat sacralitate în tălmăcirea ansamblurilor şi soliştilor, un spirit indus de dirijor îndeosebi prin tempi adecvaţi atmosferei discursului melodic. Ofertantele pagini corale au pus în valoare măiestria executanţilor, nu o dată observaţi ca specialişti în asemenea demersuri şi nu numai. În orchestră, remarca merge în special către compartimentul „lemnelor”, fără a omite buna funcţionalitate a întregului.

Soprana Mădălina Barbu a cântat instrumental, cu sunet cristalin, de mare puritate, vădind o apetenţă specială pentru acest gen de muzică, distilată, spiritualizată. Pe alocuri, s-au strecurat mici deficienţe intonaţionale. Mezzosoprana Mihaela Işpan şi-a expus cu interiorizare glasul plăcut, iar tenorul Tiberius Simu timbralitatea caldă, ce a exalat un rafinat lirism, în care câteva sunete nazale, altele uşor „deschise” ca emisie, au afectat întrucâtva omogenitatea unor pasaje.

La pupitru, David Crescenzi

Peste puţină vreme, Orchestra Naţională Radio a propus sub genericul „Mica serenadă de seară” un program eclectic, cu ciudate alăturări vocale şi instrumentale, de cameră şi de operă, avându-l la pupitru pe David Crescenzi, apreciatul italian care şi-a făcut din România o a doua casă şi care şi-a legat numele, cel puţin în Bucureşti, de valoroase prezenţe.

Concertul s-a deschis cu o pagină mai rar cântată, „Serenada nr. 10 în si bemol major, K. 361/370” de Mozart, o partitură fără suişuri şi coborâşuri, cu un discurs melodic liniştit şi calm. A fost susţinută de o formaţie de suflători, într-o formulă inedită: două clarinete, două oboaie, patru corni, doi corni de Basset, două fagoturi şi un contrafagot. Binevenită a fost extragerea din orchestră a celor 13 instrumentişti şi prezentarea, afirmarea lor într-o lucrare concertantă, pe care au scos-o din relativa monotonie. A fost prilejul de a-şi pune în valoare calităţile, altminteri sporadic evidenţiate, ca membri ascunşi în ansamblu. Au cântat omogen, nuanţat, cu individualităţi meritorii (părţile a doua şi a treia, „Menuetto” şi „Adagio”), elegant (partea a patra, „Menuetto. Allegro”), poetic (partea a cincea, „Romance. Adagio”) şi cu abordări virtuoze („Finale. Molto Allegro”). Dirijorul care – pentru această piesă - a renunţat la baghetă a condus suplu şi delicat. Memoria muzicală a lui Crescenzi s-a arătat odată în plus remarcabilă, interpretând pe dinafară un opus destul de lung, abordat – conform propriilor afirmaţii –pentru prima dată.

Partea a doua a serii a revenit operei. În deschidere, în Preludiul din „Cavalleria rusticana” de Mascagni, orchestra a redat tonul instrumental „dolce e religioso”, animările şi exploziile dorite de compozitor, deschizătoare ale scurtei arii de tenor a lui Turiddu, „Siciliana”. Tenorul Lucian Corchiş a găsit cele mai bune momente ale sale în frazele care depăşesc aşa-numitul „pasaj” către registrul acut, cântate avântat şi pasional, faţă de debutul ariei, în care sonorităţile au fost întrucâtva opace şi prea „deschise”... „O Lola c’hai di latti la camisa”.

David Crescenzi a adus uverturii „Bărbierul din Sevilla” de Rossini o lectură briliantă şi vivace, finalizată tumultuos, nu lipsită pe alocuri de unele licenţe şi în care pachetul de coarde a fost din nou la înălţime. Corniştii nu au mai reprodus perfecţiunea din „Serenada nr.10". Tenorul Liviu Indricău are un glas frumos, sonor şi pătrunzător, folosit pentru a fraza elegant în serenada lui Almaviva „Ecco ridente in cielo”, totuşi des întreruptă de puncte neconforme de respiraţie. Chiar dacă nu găseşte optimă aplecare pentru derularea agilităţilor rossiniene, vocea are certe perspective lirice, susţinute de o evidentă cultură stilistică a desenelor melodice pline de cantabilitate.

Conductul interpretării uverturii „Nunta lui Figaro” de Mozart a fost verva, susţinută de echilibrul între partidele orchestrale. Harpa a acompaniat transparent serenada lui Don Giovanni din opera omonimă a maestrului de la Salzburg, aşa cum nu a făcut-o în intervenţiile din serenada lui Turiddu, prea concrete. Cunoscutul bariton Iordache Basalic a cântat cu frazare fluidă, legato impecabil, moale şi sonorităţi catifelate, seducător prin eleganţă sonoră.

Dorind să sublinieze caracterul evident popular al concertului, cei trei au interpretat la final cunoscuta canţonetă napolitană „Funiculi, Funiculà” de Luigi Denza, în duel cu sonorităţile masive ale orchestrei şi... cu aplauzele cadenţate ale publicului, bucuros de „Mica serenadă de seară”.