Disidentul sărăciei

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la Paris (1948) de către Adunarea Generală a ONU începe cu un articol plin de încredere: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele (sunt) înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unii faţă de altele în spiritul fraternităţii”.

Mai mult, Carta Fundamentală a Drepturilor Uniunii Europene are o abordare fără echivoc: „Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”.

Îmi scapă doar persoanele responsabile de protejarea acestor drepturi, fireşte, se presupune că acestea sunt statele semnatare, însă oare sunt singurele cu această responsabilitate?

A vorbi despre demnitate, în Europa zilelor noastre, pare o discuţie dintr-un zumzet de fundal, care nu încetează, dar nici nu spune ceva. Să privim din perspectiva celui care întreţine visuri şi ambiţii în mai multe lumi, deşi ajunge să nu-i mai aparţină nici uneia. Poate are domiciliul în România, dar de multă vreme se află prin alte ţări, acasă face parte dintr-un număr frumos: „peste 20 şi ceva de milioane de români”,„40 de milioane de polonezi”, „7 milioane de bulgari”, „46 milioane de spanioli”, „aproape 60 milioane de italieni”, dar eroul nostru fără nume acum trăieşte pe alte străzi şi în casa părintească se întoarce tot mai rar. Curios lucru, acasă i se impută lipsa şi cumva este privit cu indulgenţă, iar în ţara de adopţie e privit ca un „ausländer”,„outlander” şi dacă vom cita din populiştii europeni găsim formule mai nefericite, dar pe care alegem să le ignorăm.

În locurile prin care munceşte acum eroul nostru este un contribuitor onest la fondurile publice ale statului de reşedinţă, unde drept apreciere i se reproşează prezenţa, munca, încât ajunge să se simtă un tolerat.

Foarte probabil ca nimeni să nu uite primul angajament într-o ţară străină, fără să cunoască limba, cu o traistă într-o casă plină de disidenţi ai foamei şi oropsiţi ai soartei.  Când obţinerea unui post se realizează printr-un cunoscut („să nu mori de lihneală şi să trimiţi acasă ceva”) care te duce la o fabrică unde drepturile sunt contra cost şi respectul faţă de om dispare. Sigur, nu se poate uita un dialog în care deşi înţelegi totul, tu şi cei din jur vă prefaceţi că nu înţelegeţi fiindcă nu aveţi puterea de a răspunde...

-Ce ştii să faci? Întreabă angajatorul la ”interviu”

-....?! priveşte nedumerit eroul nostru.

-Nu te uita la mine ca un bou, continuă angajatorul, fără să aştepte un răspuns. Oricum nu contează, ai noroc că avem câte ceva de făcut pe aici şi te vei ocupa de ele. Mda, vorbim  mai târziu, treci în vestiar alături de restul.

Migrantul nostru ar fi spus că se pricepe la studii inginereşti, la modele financiare sau la istorii, culturi fine ale Europei şi ale lumii întregi, la ce se pricepe actuala generaţie pierdută a Uniunii Europene? doar că nu a avut putere să spună ceva, a fost împietrit de surprindere şi ce ar fi putut spune? Ce ar fi contat?

Dar discuţia cu angajatorul său a fost un moment de umilinţă, în care s-a ascuns precum struţul după necunoaşterea limbii, deşi toată lumea a înţeles despre ce este vorba şi nu şi-a putut apăra demnitatea.

Mai departe, migrantul pierdut al societăţii europene, nu visează la o viaţă de familie, fiindcă nu şi-o permite. Azi iubita lui are o viaţă liniştită alături de altcineva (decât poate ar fi avut cu un om ca el), aşa că a plecat în altă ţară, să trăiască la comun cu alţi necunoscuţi, într-o casă de împrumut, doar pentru a cheltui cât mai puţin pe confortul său. Omul nostru se trezeşte dimineaţa devreme pentru a merge cel puţin 90 de minute până la ”job”-ul său, mănâncă fie de la angajator (contra unui discount), fie consumă mâncarea cea mai ieftină şi rapid de gătit, se pare că legenda se confirmă: ”omul munceşte, după cum trăieşte”.

Duce o astfel de viaţă fiindcă este desidentul foamei, al sărăciei, fiind forţat de lipsuri să plece din ţarina sa, de către durerea de a privi neputinţa familiei sale. De aceea se bucură cu fiecare cent pe care îl trimite către ai săi, căci cent cu cent acoperă câte o nevoie.

Câtă bucurie a simţit nenorocitul nostru când mama lui i-a spus că şi-a cumpărat tratementul acela interzis de putinţele lor, câtă recunoştinţă a curs peste trupul său încă nespălat, când a telefonat familiei din ţară, în drumul de întors către casa lui shared, acele 90 de minute i s-au părut ca o clipă. Aşadar nu se chinuie degeaba, merită!

https://www.youtube.com/watch?v=rSEUH4KRfN8

Am dubii că domnii Juncker sau Cameron vor citi aceste rânduri simple, nici frau Merkel nu le va răsfoi, deşi cu siguranţă au luat act de ratele şomajului european şi se luptă pentru a obţine o creştere economică, prin promovarea de politici adecvate şi deal-uri pentru companii.

Spun asta, fiindcă rolul statului în economie trebuie să rămână cât mai redus şi doar când oportunităţile lipsesc dintr-o societate, atunci e o problemă a autorităţilor publice. Doar când din sumedenii de oportunităţi individul nu-şi găseşte locul, atunci este responsabilitatea sa, ceea ce nu e cazul Europei zilelor noastre, aşadar nu poate fi judecat că el merge tot mai departe pentru a găsi soluţii legale pentru situaţia sa injustă.

Europa a pierdut contactul cu oamenii şi a ramas doar cu statisticile, dintr-o fobie a confruntării cu realitatea, căci e crunt să-ţi recunoşti neputinţă şi să-ţi mai justifici prezenţa.

Proiectul european trebuie reformat de către oameni şi nu de ”vizionari”. Migranţii, cei care lucrează în alte ţări, care polenizează obiceiuri şi tradiţii de la un popor la altul merită demnitate (nu onoruri), ei au accelerat integrarea europeană şi doar ei o pot duce la desăvârşire.

Leadership-ul politic european poate doar să se dea din calea migranţilor. Astăzi, în Europa, destule conflicte sau discriminări au loc datorită retoricilor politice iresponsabile sau ale lipsei reacţiilor în faţa actelor nedemocratice. Evit să amintesc derapajele domnului Cameron sau ale altor politicieni mai neînsemnaţi dar mai guralivi de prin Regatul Unit, Franţa, Regatul Ţărilor de Jos şi altele, care s-au axat pe estomparea unor cazuri izolate, în loc să caute soluţii concrete pentru probleme profunde alte societăţii europene.

Este nedrept ca un stat sau o forţă politică să atace ori să văduvească o categorie de oameni oneşti dar vulnerabili, cum este cea a disidenţilor sărăciei. Este ruşinos ca un gardian al societăţii europene să fie impasibil la nedreptăţi, cum procedează Comisia Europeană prin lipsa de implicare în rezolvarea nevoilor migranţilor europeni.

În Uniunea Europeană sunt state cu diferite stadii economice, realist vorbind proiectul european nu este unul al egalităţii între statele membre, dar nu trebuie să să şteargă tratamentul just între oameni. Este o laşitate ca oamenii politici europeni să nu-şi asume responsabilitatea pentru actele lor sau pentru lipsa acţiunilor.

Am în minte cum în fiecare seară migrantul nostru, în drumul spre shared, se opreşte pe un pod de râu şi înjură în tăcere mai mult pe sine. Mă aştept ca în oricare seară să plonjeze, să înoate cu apa murdară, rece până la capătul puterilor sale, care se pare că sunt dincolo de răbdarea sa. Deocamdată, nu uită că trebuie să trimită bani acasă, oare câţi bani va mai trimite până îşi va găsi liniştea?

Se spune că nu putem să alegem unde să ne naştem, însă dacă migrantul ar putea alege, chiar dacă e printre străini, tot aşa s-ar naşte, european în casa părinţilor săi.