Din nou despre voci de perspectivă (III)
0Reiau pentru a treia oară ciclul în care mi-am propus să vorbesc despre glasuri tinere de operă ce anunță frumoase dezvoltări.
La Sala mică a Ateneului Român...,
... în fiecare marți seară sunt programate recitaluri instrumentale sau vocale susținute de foarte puțin sau deloc cunoscuți juni artiști. Este o inițiativă lăudabilă a Filarmonicii George Enescu, o deschidere către noua generație, un punct de interes pentru public. Sala este întotdeauna plină.
În acest cadru, acum circa o lună am făcut cunoștință cu tânăra soprană Alexandra Anușcă, aflată în mijlocul deceniului al treilea de viață, cu studii în țară și străinătate, laureată de premii la Conservatorul Regal din Birmingham, membră a Academiei Corale a Operei de Stat din Viena.
Expunând o culoare plăcută de glas, a început recitalul mai reținut, fără scânteiere în valsul Musettei din „Boema” de Puccini, dar pe care a încheiat-o cu un frumos filaj. Prin cele două lieduri și aria prezentării trandafirului din „Cavalerul rozelor” de Richard Strauss, soprana a pus în evidență momente delicate, melancolice și lanțuri de sunete pictate în pianissimo. A mai cântat aria Laurettei („Gianni Schicchi” de Puccini), a eroinei titulare din opereta „Giuditta” de Lehár, plină de spirit vienez și piese de Bernstein. Virtuțile lejerităților de coloratură au fost puse în valoare prin nuanțările intențiilor vocale în cunoscuta visare a Gildei din „Rigoletto”. Alexandra Anușcă se va afla în plin progres viitor pentru creșterea aplombului.
Partener pentru duetele „Lippen schweigen” („Văduva veselă” de Lehár) și Gilda – Rigoletto din opera verdiană i-a fost baritonul Cristian Ruja, 28 de ani. Posesor al unei voci consistente, Ruja se îndreaptă în mod clar către titluri din repertoriul maestrului de la Busseto, pe care le servește cu acute solide și accente atent formulate, cărora le va atașa în frază sunete cu moliciuni („morbido” cum spun italienii), pentru a evita uniformitatea în cânt (moartea lui Posa din „Don Carlos” de Verdi și, mai evident, aria lui Valentin din „Faust” de Gounod).
A acompaniat pianista Andreiana Roșca-Geamănă.
Cred că asemenea voci ar trebui să intre în atenția primei scene lirice naționale, ale cărei preocupări pentru reîmprospătarea, pentru primenirea echipei solistice de bază trebuie să fie continui. Cel puțin prin mijlocirea Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical Ludovic Spiess care ființează pe hârtie dar nu are niciun fel de activitate. Am mai făcut astfel de referiri dar inutil. Reamintesc că toate teatrele lirice europene au în subordine studiouri cu atari scopuri. Și noi avem, dar nu-l folosim.
La Opera Națională București, o mare vedetă în devenire, tenorul Jonathan Tetelman
A fost o surpriză neșteptată, neanunțată pe website-ul oficial până în ultima clipă. Așa da, eveniment! Pentru că tenorul de 33 de ani, originar din Chile, are la momentul actual perspectiva unei mari voci ce va domina următoarele decenii. A dovedit-o ca Alfredo din „Traviata” de Verdi, la mijloc de decembrie.
Înalt, cu alură de june prim a intrat în scenă ca un personaj timid, derutat, dar dezinvolt, prinzându-se rapid în jocul dragostei pentru Violetta, pe care l-a dezvoltat în toată complexitatea sa, venită din pasiune fierbinte, gelozie și conflicte cu tatăl Germont. Finalul, cu un sfâșietor strigăt „Violetta!” a fost încheierea unei iubiri nețărmurite, plină de divergențe și dramatism.
Implicarea scenică și-a găsit susținerea într-un glas proaspăt, rotund, cald, liric, catifelat, generos, a cărui evoluție înspre registrul înalt capătă amploare nebănuită și accentuări solide în atacuri. Stilistic, deține secretele frazării italiene, prin nuanțări și culori subtile. Și dacă Do-ul acut final al cabalettei „O mio rimorso!” s-a remarcat prin lungime infinită grație respirației perfecte, nu același lucru se poate spune despre focalizarea sonoră ce va câștiga în concentrare de sunet la acea notă singulară. După cum minunatul duet „Parigi, o cara, noi lasceremo”, condus de tenor „morbido e legato” va aduce desene melodice în mezzevoci, ce vor înlocui tendințele ușoare de falsetto.
Jonathan Tetelman va fi un tenor liric-spint de excepțională anvergură, orientat către marele repertoriu romantic italian. Bucureștiul îl așteaptă în continuare.
În acest spectacol programat în ultima lună a anului, parteneri i-au fost, cu profesionalism, Marta Sandu Ofrim (Violetta), Lucian Petrean (Germont), Cristina Eremia (Annina), Andrei Lazăr (Gastone), Sidonia Nica (Flora), Dan Indricău (Baronul), Florin Simionca (Marchizul), Iustinian Zetea (Doctorul), alături de Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul), Adrian Ionescu (Servitorul). Cu tempi potriviți și creatori de atmosferă, bagheta lui Ciprian Teodorașcu a condus Corul (îndrumat de Daniel Jinga, de Adrian Ionescu) și Orchestra Operei Naționale la nivelul unui spectacol de marcă.
Cătălin Toropoc și drumul către Oedipe
Mă abat puțin de la temele seriei acestor articole
dedicate exhaustiv tinerilor cântăreți ale căror calități apar evidente
în construirea și dezvoltarea carierelor, întrucât simt nevoia de a vorbi
despre baritonul Cătălin Toropoc, artist ajuns la 43 de ani într-un stadiu care
îl poate propulsa în continuare pe culmi. Îmi recitesc cronicile mai vechi,
scrise într-un orizont de timp de aproape un deceniu, după spectacole în care a
cântat Leporello, Marcello, Ford, Oneghn, Guglielmo, Posa, Alfio, Escamillo,
Filip (rol de bas), Scarpia, Dapertutto, Telramund ș. a. Ele notau calitățile
evidente, minusurile inerente la vârste la care oscilațiile reprezentau căutări.
Pănă și abordările unor roluri de bas, în afară de Filip se pare că a cântat și
Zaccaria, și Mefisto, cred că au însemnat etape vizate cu bună știință înspre
obținerea de câștiguri pentru consolidări, stabilizări tehnice.
La ora actuală, văzându-l ca Amonasro din „Aida” verdiană, pot spune că baritonul Toropoc a devenit una dintre cele mai importante voci românești în „Fach”–ul său, expunându-și cu forță și autoritate glasul dominator, fără urme de uzură. Iată, celebra intrare a tatălui Aidei „Suo padre!” a rezonat impunător și lungirea de sunet va desemna și mai bine demnitatea eroului. Duetul cu fiica sa (soprana Bianca Mărgean) a adus cu brio culminația supremă „Dei Faraoni tu sei la schiava!” iar fraza subsecventă „Pensa che un popolo vinto, straziato...” va câștiga cât de curând în expresivitate interioară.
Fără să vreau, gândul mi-a zburat către o întrebare, întrucâtva retorică. A deschis vreodată Cătălin Toropoc partitura „Oedipe”-ului enescian? Nu știu dacă acum este momentul, dar ar trebui să reflecteze la emblematicul, monumentalul rol, la diversitatea de nuanțe pe care George Enescu a strecurat-o din abundență, măsură de măsură, la forța îngemănată cu mesajul filosofic, la complexul personaj. De ce nu? Anii trec...
Se încarcă comentariile...
