Despre talibanii din învăţământ
0Când bătaia nu mai este ruptă din rai, mulţi dintre talibanii din educaţie încă sunt la posturi, chiar dacă au ieşit de ani buni la pensie! Sunt nemuritori în şcolile unde mai predau, chiar dacă nu mai folosesc bătaia drept principala armă a educaţiei. Dar sunt depăşiţi total, moral şi profesional. Nu au mai evoluat deloc în pas cu materiile pe care le predau. Sunt incapabili să mai progreseze.
Mulţi dintre români s-au arătat indignaţi de atitudinea profesorului deranjat de părul lung al elevilor şi s-au solidarizat cu liceeni cu plete, ţinte ale unei mentalităţi defecte din alte vremuri. Mentalitate neinteresată de inteligenţa, de educaţia şi de nivelul la care pot ajunge nişte elevi bine îndrumaţi, bine educaţi, ci de aspectul acestora!!! Unii s-au arătat miraţi că în secolul XXI mai există astfel de mentalităţi printre dascăli.
De partea cealaltă, există şi români care îi beştelesc din diverse motive pe tinerii rebeli de la liceul din Cluj Napoca, care au avut curajul să facă publică întâmplarea, dar mai ales au avut îndrăzneala şi inteligenţa să ceară să li se respecte drepturile conform Legii Educaţiei şi Constituţiei României. Drepturi fundamentale pe care dascălii-talibani, cu mentalităţi şi atitudini dictatoriale, dar cu mari lipsuri atât la partea umană, cât şi profesională, nu le iau în seamă şi, mai ales, le iau în derâdere.
Veniţi din comunism sau mai recent, din ultimii 27 de ani de dezastru în educaţia naţională, încă mai există destui talibani în şcolile româneşti. Talibani care în loc să educe şi să formeze în cel mai frumos mod cu putinţă copiii şi tinerii care le trec prin mâini, le distrug viitorul.
Chestiunea face să-mi aduc aminte de ceea ce se întâmpla în urmă cu câteva zeci de ani, în şcolile din România, când bătaia era ruptă din rai, un rai pământesc creat paradoxal, de comunişti, dar cu rădăcini moştenite. Cred că mulţi români îşi aduc aminte de acest principiu aplicat cu sârg de talibanii de ieri, fiind singurul mijloc cunoscut de ei, singura „calitate” de dascăli prin care considerau că-i poate face să înveţe, că îi poate face oameni pe şcolari.
Din experienţă vă povestesc că într-o şcoală sătească, în acele vremuri de tristă amintire, elevii de clasa a I-a învăţau prima dată... să mănânce bătaie!!! După perioada cu pedeapsa pe coji de nuci la colţul clasei, a fost la modă „educaţia” cu nuiaua. Mai mult, fiecare elev era obligat de învăţătoare/învăţător să vină la şcoală cu 10 nuiele. Nu orice nuiele, ci unele din lemn de sânger, care erau mult mai rezistente la bătaie şi muuult mai usturătoare. Astea învăţau bine de tot, înroşind palmele elevilor şi umflându-le de nu mai puteau ţine stiloul sau creionul între degete.
Nuielele, chiar şi de răchită, fiind folosite abuziv şi intensiv, se rupeau repede. Astfel, că erau ajutate de palmele generoase ale dascălului dedicat cu trup şi suflet meseriei sale, sub privirile atente ale tovarăşului Ceauşescu, ce urmărea cu vigilenţă revoluţionară, dintr-un tablou cu imaginea într-o ureche, fixat pe locul din perete unde pe vremuri stătea la loc de cinste icoana, cum este pusă în practică indicaţia „Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi!”
În şcoala unde 90% dintre cadrele didactice făceau naveta, zilnic, de la Bucureşti şi care nu foloseau bătaia ca principal mijloc de educaţie, doi dascăli erau principalii zbiri, adepţi sârguincioşi ai corecţiei fizice. Tovarăşa D, profesoară de istorie şi geografie. Rupea cu bătaia, cu beţe, cu palme, încă de la intrarea în clasă erau luaţi în tăbarcă rebelii. Cum nu era de ajuns, în clasă, toţi elevii, aliniaţi în picioare şi cu mâinile în sus, erau obligaţi să bage genuflexiuni până la loc comanda. Chestia cu genuflexiunile a durat până când o elevă epuizată a leşinat în timpul executării pedepsei şi de atunci tovarăşei i s-a cam făcut frică şi a lăsat-o mai uşor.
Tovarăşul S, era ăl mai tare învăţător cu pumni, palme şi şuturi aplicate elevilor. Băieţii erau victimele preferate. Tov-ul era şi creativ, avea idei. Pe toţi băieţii care credea el că au părul mai mare decât regulamentar, şi nu era vorba nici pe departe de plete, păr lung ca acum, îi ciopârţea cu propria lor foarfecă adusă de acasă. Învăţătorul care folosea şi apelative diverse - „Meştere”, „Inginere”, „Maistre” etc. - a rămas celebru în memoria generaţiilor de elevi care i-au trecut prin mâini, pentru cărările şi mai ales iniţialele numelor pe care le făcea cu foarfeca în părul lor. Astfel, a doua zi după coafura primită gratis, elevii în cauză trebuiau să se tundă zero ca să nu rămână bătaia de joc a şcolii. Întotdeauna erau copii tunşi chilug, încât făceau lumină în clase într-o perioadă când zilnic se tăia energia electrică prin grija partidului pentru popor.
Îmi aduc şi acum aminte, cu amuzament şi revoltă în acelaşi timp, cum, într-o zi, învăţătorul S., intrând într-o clasă unde era gălăgie, a scos şi aliniat băieţii în faţă şi i-a pus să se pălmuiască reciproc!!! Ce mai, le-a creat o amintire de neuitat toată viaţa împricinaţilor, care, dacă îi întrebi acum, nu cred că-şi aduc aminte să fi învăţat vreun lucru cu adevărat de valoare de la acel dascăl.
Ce relevanţă au aceste amintiri astăzi, la zeci de ani distanţă, când bătaia s-a abolit în şcoli?
Simplu, acum, când bătaia nu mai este ruptă din rai, mulţi dintre talibanii din educaţie încă sunt la posturi, chiar dacă au ieşit de ani buni la pensie!!! Cum sunt şi cei doi dascăli/zbiri, de tristă amintire. Îi văd uneori. Sunt nemuritori în şcolile unde mai predau, chiar dacă nu mai folosesc bătaia drept principală armă a educaţiei. Dar sunt depăşiţi total, moral şi profesional. Nu au mai evoluat deloc în pas cu materiile pe care le predau. Dimpotrivă, sunt incapabili să progreseze.
Nenorocirea cea mai mare este că actualii lor elevi nu învaţă nimic de la ei. Dacă pe lângă aceştia mai au şi alţi dascăli/talibani, îşi pot rata cu totul viitorul. Din păcate, astfel de talibani, cu mentalităţi din alte secole, depăşiţi total profesional şi moral, există şi lucrează în şcoli din toate judeţele României. Par de neînlocuit din două mari motive: unu - nu există cadre tinere care să le ia locurile; doi - acolo unde totuşi apar tineri care vor să intre în învăţământ, nu au loc de vechii talibani, cu realţii, care ţin cu dinţii cât de mult pot de postul care le mai aduce nişte bani în plus la pensie.
De pierdut are întreg sistemul de educaţiei naţională, dar cel mai mult sunt afectaţi copiii. Viitorul ţării.
Totuşi, dacă ministerul de resort, inspectoratele judeţene ar face o analiză temeinică şi ar impune măsurile necesare rezolvării acestei probleme, lucrurile s-ar putea îndrepta în 2-3 ani. Dar cine s-o facă, ministrul Genunche, alt ministru, şefii politizaţi ai învăţământului românesc?
Pentru dascălii adevăraţi, dedicaţi cu totul profesiei lor, care modelează, cu demnitate şi profesionalism, educă, formează, îndrumă copiii acestei ţări am toată preţuirea, cinstea şi respectul cuvenite.