Despre ierarhii BOR şi greşelile lor

Departe de a fi agnostic, nu sunt nici din cale afară de religios şi, mai cu seamă, nu îmi place defel să fac din credinţă un spectacol.

Nu îmi sunt nicidecum agreabile crucile făcute în exces şi în văzul lumii, nu pun deloc preţ pe mătăniile-spectacol. Nici la Biserică nu merg prea des. Sunt creştin-ortodox, dar nu cred că pentru aceasta ar trebui să am nici un fel de sentimente de mândrie. Şi nici complexe. Fie ele de superioritate, ori de inferioritate. Nu îmi aleg prietenii în funcţie de confesiune, nu îi resping pe cei de altă credinţă decât mine. Într-un moment dificil din viaţa mea, am primit un ajutor preţios de la o familie de neo-protestanţi care şi-au unit eforturile spre a o face cu cele ale unei alte familii creştin-ortodoxe.

Nu am prea multe cunoştinţe în lumea Bisericii pentru că, iarăşi, aşa s-a întâmplat să fie. Nu cred nici un moment că toţi preoţii ar fi nişte hulpavi sau urmaşi ai lui popa Oşlobanu, însă ştiu foarte bine că prea mulţi înalţi ierarhi ai BOR au avut de-a lungul timpului, au şi azi multe păcate pe conştiinţă. Înainte de 1989, acestea s-au întins de la tăcerea supusă, uneori cum nu se poate mai avantajoasă din punct de vedere personală, dar şi extrem de vinovată, atunci când sub ochii Patriarhilor mai mult sau mai puţin roşii au fost întemniţaţi credincioşi din rândul elitelor ca şi al credincioşilor simpli. Ori au fost dărâmate lăcaşuri de cult şi de patrimoniu naţional. Sau a devenit frecventă colaborarea cu Securitatea. Unii dintre colaboratorii în sutană dovediţi de ieri, prea mulţi dintre cei ce transcriau sfânta taină a Spovedaniei în note informative către Securitate, se numără printre mitropoliţii de azi.

Totul pentru că, aşa după cum scria Emil Hurezeanu într-un text din 13 septembrie 2007, antologat în recent apăruta carte Pe trecerea timpului- Jurnal politic românesc, „ BOR a fost percepută de putere, în timpul comunismului, ca o coloană a edificiului statal. Pentru că înalţii ierarhi n-au putut fi obligaţi să se înscrie în PCR, ei au fost cooptaţi în mod cvasi-instituţional în structura de putere numită Securitate. Spre deosebire de PCR, Securitatea nu era obligată să îşi demonstreze convingerile ateiste”.

Emil Hurezeanu scria textul de mai sus la scurt timp de la moartea Patriarhului Teoctist. Unde nu cred că avea dreptate binecunoscutul analist ori că s-a înşelat în previziuni e atunci când scria că, având în vedere că, în numai câteva săptămâni Biserica Ortodoxă a traversat o perioadă de penitenţă impusă, nu ar mai prea conta cine ar fi succesorul lui Teoctist pe tronul patriarhal. Ei uite că are!

Nu e defel pe placul meu felul în care înţelege să îşi îndeplinească misiunea şi să îşi îndeplinească lucrarea creştină patriarhul Daniel. Mai degrabă preocupat de contabilitate, de conturi, de bilanţuri de venituri şi cheltuieli, de pământuri şi de restituiri, decât de enoriaşi, de necazurile şi de problemele lor, Daniel Ciobotea greşeşte mult prea des şi mult prea grosolan în faţa românilor. Se prea poate ca greşalele să îi fie văzute şi de Bunul Dumnezeu.

Greşalele acestea s-au multiplicat nepermis de mult în vremea din urmă. Prea Fericitul Daniel nu a fost atunci când trebuia şi cum trebuia, aşa cum au făcut-o înalţii ierarhi ai Bisericilor surori, alături de răniţii şi de familiile celor ce au pierit în tragedia din Clubul Colectiv, iar mai apoi a făcut declaraţii mai mult decât nepotrivite. Insultătoare, iresponsabile, necreştineşti. L-a lăsat şi pe inenarabilul părinte Costel Stoica, cel ce preţ de 15 ani a fost un catastrofal purtător de cuvânt al Patriarhiei căreia i-a adus imense daune de imagine, să spună ce vrea. Iar Sfinţia sa nu s-a dezminţit şi a spus năzbâtii. Scuzele, apelurile la iertare şi îndreptările au venit cu mult prea mare întârziere. Nu mi s-au părut a fi nici chiar foarte sincere.

Nu îmi place în nici un fel opulenţa feluriţilor Prea Sfinţiti. E şocant să vezi că mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza nu poate să îşi săvârşească misiunea decât dacă are la dispoziţie un bolid pentru care cred că nu din buzunarul propriu, s-au plătit vreo 65.000 de euro. Teodosie Snagoveanu poartă o mantie cu care concurează cu de pe acum repausatul Michael Jackson, cel de pe vremea turneului Dangerous. Iar Patriarhul, substituindu-se fantomei lui Roland Barthes, face la televizor exegeze savante, de fapt cum nu se poate mai găunoase ale costumului acestuia, demne să intre într-o nouă ediţie parodiată a celebrei cărţi Système de la mode.

Nu trebuie să ne mire aşadar că sentimentele anti-clericale ale românilor, ale unei părţi a acestora, sunt în creştere. Că răbufnirile la adresa luxului afişat al înalţilor ierarhi sunt din ce în ce mai dese şi tot mai radicale. Nu trebuie să ne mire nici faptul că mulţi, foarte mulţi demonstranţi au strigat la începutul lunii noiembrie „Vrem spitale şi nu Catedrale!” sau că s-au bucurat la auzul veştii, între timp rectificată, că în structura bugetului de stat pe anul 2016 nu vor mai fi alocate fonduri pentru construcţia unor viitoare lăcaşuri de cult.

Deocamdată aceste răbufniri sunt relativ puţine şi încă izolate. E posibil ca decizia guvernului Cioloş de a mări salariile preoţilor, dar nu şi salariul minim pe economie să provoace altă serie de nemulţumiri.

Pentru moment, ele vizează situaţii punctuale şi persoane, iar nu credinţa şi nici instituţia Bisericii Ortodoxe. Normal ar fi totuşi ca reacţiile negative să îi pună pe gânduri pe ierarhi. Să îi facă să folosească această perioadă a postului pentru meditaţie profundă şi critică la adresa rolului lor şi a felului în care şi-au exercitat ei acest rol până acum.

Se apropie sărbătoarea Crăciunului. Prea ostentativ confundat cu timpul consumului în exces, cu opulenţa ramificată până la ultimele subtilităţi tehnice şi comerciale. Subtilităţi şi opulenţe ce şi-au făcut loc şi în slujbele religioase, şi în liturghiile oficiate în ultimii ani cu ocazia acestei mari sărbători a creştinătăţii şi a familiei. Cam mult festivism fără evlavie autentică în anii din urmă nu doar în magazine şi în case, ci şi în biserici. Prea des Misterul Divin al Răscumpărării s-a transformat în simplu decor.

Biserica, înalţii ei ierarhi s-ar cuveni să cumpănească dacă, în zilele acestea şi în cele ce vor urma, nu ar fi mai potrivit să se intensifice grija pentru cei suferinzi ori neajutoraţi. Care, din cauza unei neşanse, a unei greşeli, ori, pur şi simplu, a durităţilor vieţii sunt neadaptaţi, săraci, lipsiţi de un cămin. Grija creştină s-ar cuveni să se abată şi asupra acelor oameni ce vor resimţi mai acut nedreptăţile şi singurătatea în zilele Sfintelor Sărbători. Şi cărora poate că le-ar fi de folos telefonul de ajutor duhovnicesc.

 Sigur, astfel de acţiuni costă. Dar preţul lor nu va depăşi în nici un caz cei 65000 de euro plătiţi pentru o maşină de lux şi nici nu vor face ravagii în ferecatele registre contabile ale Patriarhei. 

O revenire la firesc, o încercare de împăcare a înalţilor ierarhi cu cei astăzi supăraţi pe ei, ceva mai multă înţelegere si seninătate merită preţul şi ar fi în rosturile Bisericii. Lucrul acesta îl ştiu mai bine decât mine, biet păcătos, şi Patriarhul Daniel, şi mitropolitul Ardealului, şi Teodosie Snagoveanu. Totul e să vrea a-l pune în practică.