Despre criminalul în serie şi certăreţul în serie

Autorii de specialitate ne atrag atenţia asupra unui personaj intrat într-o manieră bizară şi paradoxală în conştiinţa populară, aproape ca un erou de folclor, în special în rândul publicului din S.U.A.: criminalul în serie.

Surprinzător şi nefiresc. Filme cu buget mare şi premii pe măsură insistă nu atât pe faptele sale, pe atrocităţi, pe victime, cât pe calităţile sale vădit superioare: gradul ridicat de inteligenţă, rafinamentul, cultura etc.

Într-o manieră asemănătoare, deşi vădit caricaturală, în spaţiul public românesc se impune, din ce în ce mai insistent, un alt personaj: arţăgosul sau certăreţul în serie. Care într-un fel nu e departe de celălat, de fratele lui mai mare şi (scuzaţi gradul de comparaţie) mai macabru. Un personaj care de asemenea pozează în figură de intelectual, de principial, de studiat, de manierat.

Nişte resorturi intime similare par să îi anime pe cei doi, să-i împingă afară, grotesc, din cutia cu surprize.

Aceiaşi specialişti în criminali în serie identifică o serie de elemente care se regăsesc, în proporţii variabile, la orice astfel de ucigaş şi care îl deosebesc de criminalul accidental (să-i zicem „normal”). La fel, arţăgosul în serie se deosebeşte de certăreţul accidental normal, acela care răbufneşte uneori, anonim, întâmplător şi uman. Se deosebeşte prin numărul faptelor care îi poartă amprenta şi modul de operare, prin selecţia victimelor şi consecvenţa în urmărirea lor, prin spaţiul de acţiune în care se simte confortabil, prin felul în care consecinţele se reflectă în conştiinţa lui.

Pentru ucigaşul menţionat, crimele se repetă, în serie, petrecându-se cu o frecvenţă mai mare sau mai mică în timp, adeseori crescând ca număr. Ucigaşul porneşte, în general, dintr-un spaţiu familiar şi îşi face loc, treptat şi pe măsură ce încrederea în sine sporeşte, în zone mai îndepărtate geografic.

La fel, certăreţul în serie începe de jos dar nu se lasă. Îşi croieşte drum insistent  – nu i se pot nega consecvenţa şi ambiţia – pe unde poate. Ziarele, televiziunile, chiar publicul mai intim care nu ţine de mass-media îi deschid ca prin magie porţile şi îi alocă din ce în ce mai mult timp şi spaţiu. Certăreţul în serie începe să se simtă din ce în ce mai confortabil în haina lui lărgită.

Criminalul în serie duce o viaţă dublă. Adică are două vieţi paralele. Apare adesea, în viaţa de toate zilele, sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie, bun vecin şi cetăţean model. Există criminali în serie care s-au „implicat” activ în sprijinul autorităţilor pentru investigarea propriilor crime. Ted Bundy, de exemplu, a primit o bursă la Universitatea Standford pentru a studia limba chineză. A primit de asemenea titlul de maestru în ştiinţe psihologice. A fost angajat ca director adjunct al comisiei de investigare a crimelor din Seattle (ale lui adică).

Certăreţul în serie nu e mai prejos. Îmbracă de regulă o viaţă de toate zilele care îi oferă statut, legitimitate şi autoritate. Umblă bine îmbrăcat şi e un om cu studii, e cadru didactic, sau artist, sau avocat, sau om de cultură, sau magistrat, sau politician, sau faţă bisericească sau pur şi simplu vedetă. De la distanţă pare plăcut, educat, fermecător. Abia când polemizează („polenizează”, vorba unui fotbalist – termenul e măcar compatibil cu un bâzâit supărător sau cu o înţepătură neplăcută) îşi dă arama (schimonosită) pe faţă.

De ce ucide criminalul în serie? De drag. Din pură plăcere, din voluptate. Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat adesea de abuz sexual sau de mutilare, constituie un motiv în sine. Motivul bizar este adânc înrădăcinat în psihicul ucigaşului. Actul e intens şi personal. Fapta în sine e unica motivaţie, prilejul de punere în practică a fanteziei morbide. Acelaşi Ted Bundy susţinea că actul de a ucide generează o asemenea senzaţie de plăcere pură şi că te înalţă din punct de vedere psihic atât de sus încât eşti silit să ucizi din nou. Mai mult, pentru ucigaş este atât de important să deţină controlul asupra vieţii şi morţii altora, încât aceasta serveşte drept mobil intrinsec al crimei. În faptele criminalului în serie există de obicei o doză mare de violenţă inutilă, un „exces de crimă”, victima fiind supusă unor brutalităţi exagerate. 

Acelaşi raport între agresivitate/violenţă şi plăcere/satsfacţie se întâlneşte la certăreţul în serie. Şi aceleaşi excese. Scopul este punerea victimei într-o poziţie clară de inferioritate, umilirea ei fără drept de apel. Bizareria discursului te şochează adesea, cu atât mai mult cu cât, după standardele bunului simţ şi ale normalităţii, îţi este imposibil să descoperi un motiv logic sau un temei. Arţăgosul în serie torturează subiectul şi despică firul în patru cu aceeaşi plăcere cu care ucigaşul în serie îşi despică victima. Plăcerea de a sădi sămănţa de gâlceavă şi de harababură îl înalţă spiritual. Stârneşte conflictul de dragul conflictului. Provoacă tsunami-ul ca să se bucure că alţii iau o gură de apă sărată. Iar discursul este întotdeauna excesiv, total, definitiv.

Precum în cazul criminalului, victima certăreţului în serie poate fi oricine. Există certăreţi în serie fixaţi definitiv pe un anumit tip de victimă, există alţii care îşi schimbă victimele după necesităţile de rating. Revenind la ucigaşi celebri, Joseph Medley ucidea numai femei roşcate iar Ramiro Artieda numai femei care arătau ca logodnica lui care-l abandonase.

De obicei criminalului în serie îi place să folosească în uciderea victimei „armele personale”, mâinile goale de exemplu sau cuţitul. Preferă contactul fizic, intim, cu victima.

Certăreţul în serie nu ezită nici el să lovească sub centură, să pună pe tapet, într-o discuţie principială sau profesională, cât mai multe amănunte intime despre preopinent, pe care le afişează într-o lumină insalubră drept argumente. Se dă drept specialist în comunicarea eficientă. În timp ce flegma consistentă se constituie drept argument solid.

Ucigaşul în serie simte o nevoie incurabilă de publicitate. Panica ţesută în jurul faptelor sale reflectată public în presă îi întăreşte senzaţia de putere şi sentimentul de încredere în sine. Au fost cazuri când ucigaşii în serie au trimis scrisori poliţiei sau redacţiilor de ziare sau au telefonat la radio. Celebrul „Zodiac” din California, neidentificat încă, a trimis scrisori care conţineau şi texte cifrate (cifrul, nedescifrat încă, ar fi trebuit să-i dezvăluie identitatea). A intrat în direct (telefonic) la TV înregistrând audienţă maximă.

Arţăgosul în serie nu precupeţeşte niciun efort pentru a se revărsa în spume pe ecranele televizoarelor şi în coloanele gazetelor. În orice public (pentru un certăreţ mare, niciun public nu e prea mic) se exprimă fără oprelişti, fără bariere, fără (auto)cenzură. Dimensiunea inepţiei este adesea depăşită doar de aceea a audienţei.

Criminalul în serie nu are remuşcări. Nu se simte vinovat, nu concepe să poată fi vinovat. Îi lipseşte conştiinţa. Faptele lui sunt întotdeauna justificate iar vina aparţine celorlalţi. Gerald Stano a precizat că uciderea a 32 de tinere femei a fost pentru el la fel de neînsemnată ca strivirea unor gândaci.

Certăreţul îşi umflă pieptul cu aerul aceleiaşi mândrii îndreptăţite. Îşi ridică bărbia şi pozează ca model pentru statuia binelui public. Tot ce face face pentru ceilalţi. Cu modestie şi cu demnitate. A-i pretinde să-şi pună sub semnul întrebării acţiunile sau măcar vorbele este nu numai jignitor dar constituie şi prilejul pentru recidiva discursului.

În fine, la fel cum criminalul în serie îşi ucide victimele, certăreţul în serie îţi ucide neuronii, buna dispoziţie, ultimul dram de optimism care poate că ţi-a mai rămas. În raport cu primul personaj – criminalul în serie -, cel de al doilea – arţăgosul sau certăreţul în serie – este ridicol. Un măscărici. Care însă, dacă vremurile îi vor permite, nu va ezita să se transforme într-o copie cât mai fidelă şi mult mai puţin comică a fratelui lui mai mare.

Am folosit o oglindă grosieră care deformează vădit. Grotescul personajelor nu are însă nevoie de o astfel de oglindă.

Criminalul în serie este un erou popular. Certăreţul în serie, şi atunci când nu e tocmai un erou ci doar un personaj de bâlci, tot îşi face de cap la adăpostul imaginii. Practic, şi într-un caz şi în celălalt, sub carapacea imaginii, ne scapă gravitatea acţiunilor personajelor reale.

Nici criminalul în serie, nici certăreţul în serie nu se vor opri singuri, de bunăvoie. Niciodată. Dimpotrivă, vor acţiona la intervale de timp din ce în ce mai mici, vor căuta cruzimi şi mijloace de expresie din ce în ce mai variate. De exemplu, William Banin, „ucigaşul de pe autostradă” din California, i-a declarat unui ziarist: „Nu mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să n-o fac.” William Heirnens din Chicago, înainte de a fi prins, a scris pe perete cu rujul uneia dintre victime: „Pentru numele lui Dumnezeu, prinde-ţi-mă înainte de a omorî iar. Nu mă pot controla.”

Singura posibilitate, singura scăpare pentru ceilalţi, pentru potenţialele victime, este să-i opreşti din afară. Criminalul în serie poate fi, la un moment dat, identificat şi prins.

Cât despre celălalt... lucrurile sunt ceva mai complicate. De cele mai multe ori nici măcar nu încalcă legea. Nu poate fi ignorat sau luat numai în băşcălie. Fenomenul al cărui exponent este, e totuşi serios. Însă din când în când poţi să îl opreşti, închizând de exemplu TV-ul, internet-ul, ziarul, radioul sau telefonul. Ca să îţi îngădui un moment de răgaz.

P.S. Pentru cele câteva elemente legate de criminalii în serie am folosit în principal Enciclopedia ucigaşilor în serie de Brian Lane şi Wilfred Gregg, o utilă lucrare de popularizare în materie.

Pentru elementele legate de certăreţul în serie am folosit avalanşele de emisiuni TV, ziare, articole pe internet etc. Precum şi mersul zilnic pe stradă, în magazine, în instituţii şi, nu în ultimul rând, la serviciu.

Criminalul în serie a făcut şi face obiectul a nenumărate cărţi de specialitate, enciclopedii, studii. Certăreţul în serie îşi aşteaptă încă eruditul care să-l descrie şi să-l plaseze într-o enciclopedie.