De ce s-a destrămat Uniunea Sovietică?

Militari sovietici

Sovieticii au aplicat un set de strategii identitare bine puse la punct pentru a menţine coeziunea şi trăinicia URSS. Am vorbit despre aceasta în postarea precedentă. Totuşi, ştim că, în ciuda eforturilor Kremlinului, Uniunea Sovietică în cele din urmă s-a destrămat. Şi principalul rol l-a jucat factorul identitar.

Motto: „De ce s-a destrămat Uniunea Sovietică? Uzbecul voia să poarte tiubeteika şi să bea ceai verde, iar în CC al PCUS lui i-au spus: «Poartă cravată şi bea vodcă!»”
(Ruslan Auşev, primul preşedinte al Republicii Inguşetia, din Federaţia Rusă )

Se cunoaşte că la consolidarea Uniunii Sovietice a contribuit în mod decisiv cel de-al Doilea Război Mondial, când aproape tote popoarele sovietizate au fost mobilizate pentru lupta comună împotriva fasciştilor. Însă lucrurile au mai complicate; chiar de la început, Kremlinul s-a confruntat cu grave probleme în acest sens, în primul rând cu o lipsă de loialitate din partea popoarelor anexate şi, dacă Armata Roşie nu s-ar fi reabilitat în mod victorios în 1942, la Stalingrad, imperiul sovietic ar fi fost fărâmiţat inclusiv din interior. Invazia germană a fost utilizată de unele popoare şi regiuni ca un context prielnic pentru a-şi obţine independenţa. Dintre grupurile etno-religioase care s-au bucurat cel mai mult de avansarea trupelor Wehrmachtului în adâncul URSS au fost musulmanii.

Musulmanii au fost anexaţi cu forţa în componenţa Imperiului Ţarist, apoi în URSS, de aceea înfrângerea Moscovei în război le oferea o şansă unică de a-şi restabili independenţa, de a obţine libertăţile religioase şi de a-şi făuri propriile state suverane. Germanii cunoşteau aceste subtilităţi şi au profitat de disponibilitatea musulmanilor să lupte împotriva dominării ruso-sovietice. Astfel, în data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a două mari unităţi musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniţi din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici şi karakalpaci, şi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai şi inguşi.

Puţin mai târziu a fost fondat Wolgtatarische Legion, destinat încorporării voluntarilor tătari, cei mai aprigi luptători de partea germanilor împotriva sovieticilor. Tătarilor şi başkirilor li s-a promis crearea statului Idel-Ural, la care de altfel aceştia râvnesc până în prezent . Tătarii din Crimeea au participat inclusiv la execuţiile deţinuţilor din lagărele de concentrare. Când în 1944 sovieticii au deportat peste 180.000 de tătari din Crimeea, ei au invocat în primul rând motivul că aceştia colaboraseră cu naziştii . În timpul războiului, circa 70.000 de combatanţi originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceştia au fost soldaţi şi 30.000 asistenţi militari şi trupe auxiliare. În anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26 .

O susţinere considerabilă au avut trupele germane din partea sutelor de mii de naţionalişti estoni, letoni şi lituanieni. Ţările Baltice, ca şi cele din Asia Mijlocie şi Caucaz, au fost încorporate forţat în URSS, iar Wehrmachtul a fost suficient de inteligent să le promită independenţă şi suveranitate în caz de victorie asupra statului sovietic. În total, aproape 1,5 mln de cetăţeni sovietici au luptat de partea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial. Fără a lua în calcul republicile baltice, pe teritoriul URSS au existat circa 330.000 de poliţai din rândul cetăţenilor sovietici, care au slujit în favoarea Wehrmachtului. Aproape jumătate de milion dintre colaboraţionişti au servit în trupele SS şi alte trupe speciale, ceea ce vorbeşte despre devotamentul lor şi motivaţia puternică antisovietică. De exemplu, kazacilor, pe care germanii îi considerau „goţi estici” (ostgots), li s-a promis că îşi vor putea crea propriul stat – Kazakia –, şi a existat şi un plan de edificare a acestuia după înfrângerea Moscovei. În plus, germanii le-au permis revenirea la proprietatea privată şi redeschiderea bisericilor. În rezultat, zeci de mii de kazaci s-au înrolat să lupte în trupele Germaniei fasciste împotriva ruşilor. Ulterior, când războiul pe frontul de est a înregistrat o cotitură în evoluţia sa, peste 320.000 de civili kcazaci au urmat trupele germane în retragere. Relaţii de colaborare la fel de strânse au existat între trupele germane şi calmâci, cărora de asemenea li s-a promis independenţă şi suveranitate teritorială .  
  
Deci, în numeroase cazuri în calitate de duşman comun al etniilor anexate a fost poziţionată nu Germania nazistă, ci URSS şi numai datorită victoriei la limită a Uniunii Sovietice în acel război pornirile revanşarde ale minorităţilor etnice au fost înăbuşite, teritoriile lor reîncorporate în URSS, iar mişcările naţionaliste exterminate şi reprimate pentru patru decenii. Însă niciodată eradicate definitiv. Ştim deja că odată cu slăbirea strânsorii autoritare la sfârşitul anilor 1980 şi deschiderea epocii „glasnost” (de relativă libertate informaţională), spiritele identitare din republicile sovietice au răbufnit într-un mod neaşteptat de virulent.

În corespundere cu modelul etologului austriac Konrad Lorenz, frustrarea şi agresivitatea tacită acumulate pe parcursul unei perioade îndelungate de timp urmează să se dezlănţuie în forme violente de acţiune. Întocmai aşa s-a întâmplat în cazul Uniunii Sovietice, a Blocului Socialist în ansamblu, când diminuarea controlului şi căderea tiparelor impuse artificial au dus la eliberarea energiilor agresive, fondate pe frustrări şi inhibări etnice. Dispariţia conduceri centralizate, risipirea axei ierarhice şi liberalizarea opiniilor au determinat reconsiderarea unui spectru larg de relaţii identitare, inclusiv prin scoaterea la suprafaţă a disensiunilor tăinuite până atunci. S-a descoperit că spiritele etniciste mocneau în permanenţă. Un alt factor care a fost în discordanţă cu specificul naturii umane şi care a creat probleme chiar de la începutul edificării sovietelor a fost eradicarea proprietăţii private, prin naţionalizarea bunurilor şi lipsirea a milioane de oameni de terenuri şi avuţie. Or, tendinţa de a fi în posesia proprietăţii private, de a dispune de propriile resurse şi de a le proteja este un dat natural al firii umane. Deloc uimitor că, îndată după destrămarea URSS-ului, dincolo de revendicările naţionaliste a izbucnit şi procesul împroprietăririi, ieşind în vileag setea de înavuţire a oamenilor.   

Destrămarea URSS-ului a demonstrat cu prisosinţă artificialitatea şi scurta durabilitate a unui asemenea gen de proiecte. În ciuda îndoctrinării şi a fabricării de noi markeri simbolici, simţul de apartenenţă şi autoidentificare etno-naţională a persistat, fiind alimentat de teritoriile natale pe care se situau popoarele URSS şi de presiunea insesizabilă, dar constantă, la nivel de inconştient a markerilor genetici care semnalau diferenţele etnice, diferenţele de grup. În plus, centralizarea puterii în stat a dus la acumularea nemulţumirilor în rândul periferiilor etnice, creând circumstanţe prielnice pentru mesajele revendicative ale elitelor naţionale din republicile sovietice. Moscova era nevoită să controleze mereu politica internă din republicile-surori, numindu-i şefi KGB pe secretarii secunzi de partid de origine slavă, care erau „ochii şi urechile” Kremlinului.

Dintre cele 15 republici sovietice, doar cinci republici au reuşit să se impună în raport cu Moscova, jucând cartea naţională – este vorba despre Georgia, Armenia şi cele trei republici baltice: Letonia, Lituania şi Estonia. Însă nici controlul puterii centrale, nici compromisurile cu elitele naţionale locale, nici libertăţile oferite unor republici mai rebele nu au fost suficiente pentru a anihila manifestările etno-naţionaliste dintr-o republică sau alta. În Armenia, de exemplu, naţionaliştii au ars în 1977 în public portretul lui Leonid Brejnev, ceea ce reprezenta un act de profanare ideologică foarte gravă. Iar în Georgia, în 1978, studenţii au cerut excluderea din Constituţia republicii a limbii ruse ca limbă oficială. Pentru a potoli ambiţiile naţionaliste şi ierarhice ale republicilor Caucaziene, Moscova a contrabalansat situaţia prin promovarea unor lideri din republicile asiatice musulmane, cum ar fi Azerbaijanul şi Uzbekistanul. Aceste jocuri imperiale, după principiul devide et impera, nu au salvat URSS de revanşismul etno-naţionalist. Anume republicile care au fost cel mai mult privilegiate au şi dat startul unor manifestaţii care au grăbit destrămarea Uniunii.

Au existat şi conflicte interetnice sângeroase, camuflate de Moscova, pentru a nu ştirbi impresia de pace şi toleranţă etno-confesională pe teritoriul sovietic. Astfel, în prezent este demontat mitul privind situaţia neconflictuală în URSS. În Republica Kazahstan, bunăoară, autorităţile erau nevoite să ţină mereu sub strict control revendicările etnice ale kazahilor şi să reacţioneze prin metode de reprimare în cazul demonstraţiilor identitare; pe plan general însă se propaga iluzia unei armonii naţionale depline [Кыдыралина, 2008]. De asemenea, s-a ştiut foarte puţin despre situaţia din Uzbekistan, unde, în 1969, la Taşkent, s-au produs violenţe în masă pe criterii identitare împotriva etnicilor slavi. Conflictul s-a iscat de pe urma unui meci de fotbal pierdut de uzbeci, a durat câteva zile şi a fost înăbuşit prin intervenţia trupelor de miliţie cu destinaţie specială. Iar către sfârşitul anilor 1980 s-au produs ciocniri de expresie etno-naţionalistă care nu mai puteau fi ascunse. E de menţionat măcelul de la Fergana, din 1989, când uzbecii au început să se răfuiască cu turcii meshedinţi, obligându-i pe aceştia, dar şi pe ruşii şi tătarii stabiliţi în regiune să se refugieze.

Tot în acea perioadă s-au produs ciocniri sângeroase între kirghizi şi tadjici, între kirghizi şi uzbeci. A urmat conflictul armat armeano-azer, care a escaladat începând cu anul 1987 şi s-a soldat cu zeci de mii de victime. Iar în 1988 au fost formate fronturile Populare din Ţările Baltice, care au reprezentat începutul sfârşitului Uniunii Sovietice. Balticii au fost cei mai activi în promovarea unui naţionalism exclusivist în raport cu ruşii, fiind invocate inclusiv teze privind efectele nocive ale căsătoriilor mixte asupra purităţii etnice [Чешко, 2005]. Revoluţiile şi revoltele din ’89 şi de la începutul anilor 90’, care au trecut ca o undă de şoc prin întreg Blocul Socialist, s-au consumat prin demontarea pe linii etno-naţionale a fostului imperiu sovietic. 

Ca urmare a răbufnirii spiritelor identitare, pe teritoriul fostei URSS au avut loc câteva războaie şi peste douăzeci de conflicte interetnice, în urma cărora au murit circa 100.000 oameni. Conflictologul rus Iuri Platonov notează că numai dispute de ordin etno-teritorial în spaţiul fostei URSS au fost circa 180, dintre care în anul 1996 încă mai erau valabile 140 [Платонов, 2011]. În prezent, popoarele ex-sovietice se mai află încă în proces de desovietizare, animozităţile dintre etniile amestacate în parametrii aceloraşi frontiere continuă, psihologia xenofobiei şi urii este încă cultivată, într-un grad diferit la diferite naţiuni, iar consecinţele experimentului sovietic asupra psihologiei şi relaţiilor identitare din fostele republici-surori se vor face resimţite încă multe decenii încolo.

Surse bibliografice:

1. Кыдыралина  Ж.У. Этничность и власть (Социально-этнические конфликты в Казахстане в советский период) // Общественные науки и современность. № 5. 2008.  С. 120-128. 
2. Платонов Ю.П. Этническая экспансия. СПб.: «Речь». 2011. 600 с.
3. Чешко С. Роль этнонационализма в распаде СССР // Опубликовано в: Трагедия великой державы: национальный вопрос и распад Советского Союза: сборник. — М. : Социально-политическая мысль (Пушкино), 2005. С. 443-468 / http://scepsis.ru/library/id_1763.html