De ce lăsăm unei ţări mici „dreptul” de a nu mişca niciodată în front?
0
Probabil că lecţia de învăţat numărul unu, din evoluţia extrem de rapidă a evenimentelor de azi, politice, economice şi militare, care vor deveni, sau nu, istorice, o constituie determinarea fiecărei fiinţe umane de a îşi respecta identitatea, cu luminile şi umbrele sale, de a nu imita pe alţii, de a fi unică, mândră de această diferenţă specifică, care nu striveşte, ci doar amplifică corola de minuni a lumii. Marcată şi în anul 2014 de război.
Peste o săptămână, gărzi militare se vor alinia la monumentele de care politicienii îşi aduc aminte doar când ştiu că la aniversările sau comemorările Armatei României, depunerea unor coroane de flori înseamnă şi apariţia pe micul ecran, nemeritată, în raport cu prea puţinele lucruri făcute în memoria înaintaşilor, cei care nu aveau conturi în bancă, nici maşini de lux, nici afaceri devoalate în campanii electorale, doar credinţa în Dumnezeu şi luciditatea că vor cădea la datorie, Pentru Patrie.
25 Octombrie 1944 -25 Octombrie 2014: şapte decenii trăite iniţial sub un monarh, ulterior sub dictatura, bine mascată, a unor preşedinţi ce susţineau că sunt reprezentanţi ai maselor... populare, iar în sfertul de veac din urmă sub aleşii celor care se mai duc la vot, primul dintre ei ratând reîntregirea naţională, după prăbuşirea uriaşului cu picioare de lut, colosul sovietic, al doilea crezând că poate înlocui, peste noapte, pe experimentaţii unor structuri fundamentale, pentru statul român, cu răspopiţii lipsiţi de identitate profesională validată de încercările vieţii, iar ultimul observând că după un deceniu de prezenţă, la timona ţării, sunt mari şanse ca tavălugul istoriei să rescrie viitorul României.
Patimile politice, loviturile sub centură, dezvăluirile aparent şocante, jocul la două capete, într-o presă care, în bună parte, a trecut de o parte sau de alta a baricadei, toate acestea vor face ca Ziua Armatei României, ultimul şi cel mai important garant al statalităţii noastre de azi, să fie marcată la foc automat, opinia publică fiind pe 25 Octombrie 2014 mai degrabă interesată de ce vor spune, după depunerile de coroane, parte a minciunii civice actuale, ministrul de resort, la Monumentul de la Carei, premierul şi preşedintele acolo unde vor decide să iasă la lumină, în arena atenţiei naţionale.
Conştient de aceste realităţi am invitat în studioul postului 6TV un istoric care nu priveşte înapoi cu mânie, ci cu înţelepciunea încurajată, anterior, în perioada formării sale, de doi înaintaşi renumiţi.
Este vorba de Florin Şperlea, care publică, în noul număr al revistei Historia, un punct de vedere inedit privind Cum a trecut armata română de la alianţa cu naziştii, la frăţia cu sovieticii. Titlul menţionat, ca şi comentariul său fiind expresii publice ale unor ironii ce merită a invita la o reflecţie utilă înţelegerii mai bine a unor metamorfoze, în curs de derulare, azi, la graniţa de est a NATO.
Am inserat, mai jos, spre luare aminte, atât câteva din afirmaţiile interlocutorului meu, cât şi înregistrarea video a dialogului purtat cu o atentă reconstituire a adevărului istoric, parţial incomod şi azi, pentru unele zone ahtiate după trecătoarea putere.
@ În momentul în care această ultimă brazdă de pământ românesc era eliberată, Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, erau ocupate de Armata Sovietică, statul român, de jure, liber, independent, era ocupat, de facto, de aceeaşi armată. Statul român nu este unul independent, la 25 Octombrie 1944.
@ Mai mult decât atât, a doua zi, deci pe 26 octombrie, 1944, armata română din interior, este practic - printr-un protocol, despre care generalul Rădescu, în calitate de şef al Marelui Stat Major, spune foarte clar că îl semnează ca fiind impus de partea sovietică – desfiinţată.
@ Lucrul acesta pune actul eliberării ultimei palme de pământ românesc într-o cu totul altă lumină, într-o cu totul altă perspectivă, fără ca vreodată altcineva să îşi permită să ignore acest efort extraordinar al Armatei Române, jertfa acestor militari căzuţi la datorie.
@ Militarii, în foarte multe alte ecuaţii de acest gen, nu au făcut decât să acţioneze aşa cum factorul de decizie politică i-a impus.
@ A fost o armată disciplinată, jertfa ei de sânge a fost întotdeauna importantă, şi în Primul Război Mondial şi în Al Doilea Război Mondial, chiar dacă România se prezintă, la masa păcii, ca o ţară învinsă şi statutul ei nu este de ţară cobeligerantă, cum ar fi fost firesc.
@ Statul român a protestat la preluarea lui Ion Antonescu de către sovietici.
@ Marea problemă este că dăm, de pildă, unei mari puteri, dreptul de a fi extrem de lejeră, în privinţa propriilor sale interese, pentru că o mare putere nu are interese locale, ci care depăşesc adesea continente, şi credităm o mare putere cu dreptul de a schimba alianţe, de a îşi regândi totdeauna propriul interes, în timp ce unei ţări mici, îi interzicem lucrul acesta.
@ Păi tocmai marea putere, care are toate resursele disponibile, toate disponibilităţile necesare pentru a putea fi, cum spun unii, consecventă până la capăt, nu face asta, deoarece îşi urmăreşte, cu asiduitate, interesele.
@ De ce lăsăm unei ţări mici „dreptul” de a nu mişca niciodată în front?
@ Tocmai ţara mică are interese esenţiale, pe care trebuie să şi le prezerve, tocmai pentru că nu are capacitatea şi nici mijloacele pe care le are o mare putere.
@ În general, tentaţia de a judeca o decizie politico-militară, de atunci, un anumit moment istoric, cu gândirea de azi, este extrem de dificilă.
@ Niciodată nu am gândit despre militarii de atunci ca fiind alţii... Tot timpul i-am văzut ca pe nişte camarazi.
@ Sovieticii aceia erau foştii inamici. În diversele puncte ale frontului se vor fi lovit de cerbicia românilor, de efortul lor militar, îi priveau, după 23 august 1944, cu destulă suspiciune, cu neîncredere. Nu se putea schimba, peste noapte, ceea ce războiul dintre 1941 şi 1944 crease deja, în mentalul lor.
*************************************************************************
Nota bene:
Probabil nu întâmplarea a generat faptul că, după înregistrarea acestei emisiuni, cu genericul BRAINSTORMING, un internaut să îmi semnaleze că impactul iniţial al dialogului cu alţi doi distinşi invitaţi, pe tema industriei naţionale de apărare părea să nu aibă audienţa scontată.
Sigur că mesajul era altul.
Într-un mediu de derută naţională, în căutarea de soluţii iluzorii, cei care fug de viaţa reală se refugiază în faţa micului ecran căutându-şi viitorul...
...prin prosternare, fizică şi intelectuală, în faţa unor abili manipulatori ai naivităţii publice.
Iată însă că azi alt internaut îmi semnalează că schimbul de opinii pe tema măririi şi decăderii industriei româneşti de armament şi tehnică de luptă a surclasat, pe un website comparativ, şi şcoala insuccesului altora, şi mintea mimat sănătoasă a unora, şi secundele de spiritualitate ale unui jovial, şi realitatea unor necunoscuţi eşuaţi mediatic, şi dialoguri cu ale căror generice nu îmi mai încarc memoria.
Pripeala, în judecarea valorilor cu adevărat naţionale, nu este semnul unei inteligenţe stimabile.
Pentru că boala unor semeni de azi, de a fi pe ecran cu orice preţ, chiar plătind gazdele, insistând că doar ei deţin adevărul absolut, altfel ridicol, şi dacă pe acesta l-ar rosti milioane de telespectatori ar cădea pe spate, de admiraţie, este o minciună cu efecte publice mai mari decât actele de corupţie mediatizate în acest an.
Nici absolvirea unei instituţii de învăţământ aparte, în ţară sau peste hotare, nici sprijinul discret al unor structuri de intelligence, atâta cât mai este, pentru asociaţii cu un singur membru, nici fluturarea unui C.V. în care nu crede practic nici tupeistul ce vrea să fie, vorba vine, comicul zilei, nu înlocuiesc ceea ce merită şi de fapt caută telespectatorul.
Caracterul.
Acesta nici nu se câştigă, nici nu se pierde, doar se asumă public sau este ţinut ca ultim diamant în propriul turn de fildeş, atunci când molima identităţilor mimate, a competenţelor inventate, instituie în România de azi ierarhii comparabile cu cele din vremea Revoluţiei Culturale, din China, mai noul nostru partener, zic unii, de afaceri. Nu ştim dacă şi rentabile.
Caracterul.
Acesta ar trebui să fie, dar nu este, prima condiţie a celui care aspiră la condiţia unei voci publice de referinţă, fără a recurge la pretexte altfel infantile.
În ce mă priveşte sunt fericit când am şansa de a fi în preajma unor compatrioţi în ale căror priviri regăsesc flăcări nestinse.
Se încarcă comentariile...
