De ce este masacrarea pădurilor discutată în CSAT / anchetată de DNA abia acum?! Şi ce nu cutezăm să gândim despre exploatarea resurselor naturale

Siniştrii din politică ne insultă inteligenţa în valuri, care cum ajunge pe funcţii - şi continuu, din '90 ca şi înainte.

După protestele de duminică împotriva masacrării pădurilor, preşedintele a promis discutarea tăierilor ilegale în CSAT, iar premierul a invocat DNA – în timp ce Consiliul Concurenţei a declarat că va investiga piaţa lemnului...

Abia acum! Cine e mai ridicol aici? Ei sau noi? 

Iar din cazemata lor nişte deputaţi socotesc că o companie poate acapara mai mult de 30% dintr-o anumită specie de copaci...

Toţi aceştia consideră că oamenii care i-au trimis acolo şi îi plătesc sunt idioţi. 

1 – Defrişările, cu varianta tăierilor ilegale, datează de 25 de ani.

Ia, toţi cei din servicii, poliţie, procuratură, politică centrală şi administraţie locală care nu au constatat în aceste decenii că pădurile sunt rase, iar această resursă furată economiei naţionale, să dea înapoi banii primiţi în tot acest timp de la stat. Salariile tuturor acestora vin de la cetăţeni-contribuabilii nevoiţi să piardă timp cu proteste faţă de cum nu-şi fac ei treaba – bine, că simbrii mult mai mari le-or veni chiar de la infractorii care taie la ras şi ilegal, asta cere altă discuţie. 

2 – Acapararea de către o companie a 30% dintr-o resursă nu prea legături cu libertatea economică – mâna invizibilă a pieţei nu se manifestă decât dacă există o pădure de firme aflate în concurenţă, nu 2-3 godzille industrial-comerciale. 

It’s the political economy, stupid! 

Aceste godzille monopoliste există întrucât corporaţia face legislaţia. 

Când şeful Consiliului Concurenţei spune că limita de 30% nu e OK – pentru că „îl împiedică să se manifeste pe cel mai bun”… – a pierdut ocazia să tacă. Normele europene de politică economică/ economie politică la care se închină Concurenţa nu sunt nici revelaţii sacre, nici nu ni le impune natura – sunt simple aranjamente, ocazionale şi temporare, ale unor forţe economice care au obţinut putere de influenţă, dacă nu chiar reprezentare efectivă, la nivelul guvernanţei unionale (prin masivul lobby din Bruxelles ori chiar prin europarlamentari teleghidaţi).

Neoliberalismul – impus României după '90, şi acceptat aici; dar mai puţin în Polonia, cu toată terapia de şoc de acolo – este doar o fază a economiei de piaţă, care o deviază de la un scop asupra căruia putem lesne cădea de acord că este cel bun. 

Societăţile trebuie să meargă pe calea progresului social – iar economia de piaţă este un bun instrument pentru acest scop; când normele de "libertate economică" nu mai duc însă la dezvoltare socială generală, ci dimpotrivă (de exemplu, la prăbuşirea unor industrii naţionale, la eradicarea micilor afaceri locale şi chiar la dispariţia resurselor necesare vieţii unor comunităţi străvechi), cineva a greşit undeva (şi ar trebui să plătească pentru asta), iar ceva trebuie schimbat. 

Poate că exportul de lemn fie şi semiprelucrat ar trebui impozitat de zece ori mai mult decât exportul de mobilă – sau măcar de chibrituri, dacă numai de asta am fi în stare. Cât de incapabilă să fii ca naţie ca să asişti, de la poartă, la exportul de cherestea?!!

Şi să gândim (că asta ne deosebeşte de celelalte animale) chiar mai departe: Ce offset trebuie impus companiilor care exploatează resurse naturale? – pentru că nu le-au inventat ele, cel mult şi le-au apropriat, prin legi omeneşti prosteşti. 

Cum mai trebuie să participe la dezvoltarea economică ŞI SOCIALĂ – dincolo de cuvenitele taxe – companiile care exploatează cernoziomul, apele, lemnul, resursele energetice şi mineralele, chiar terenurile? 

Într-o lume mai bună, cu o economie politică mai decentă, aeste companii care doar exploatează Natura ar fi direct responsabile pentru creşterea industriilor orizontale, care dau de lucru oamenilor acasă şi generează venituri la bugete, şi pentru susţinerea unor linii de formare profesională cât mai înaltă. 

Exploatarea hidrocaburilor din România, de exemplu, ar trebui ca înainte de a alimenta bugetul naţional austriac, kazah sau american (chit că toate corporaţiile transnaţionale evită plata taxelor), să dezvolte industria petrochimică locală (nu s-o dilueze) şi să cultive, mai departe, şcoala locală de petrol şi gaze. 

Iar profiturile acestor companii ar trebui să alimenteze în primul rând nu conturile celor 1%, ci fonduri de dezvoltare economică pentru viitor – şi fonduri de pensii (că tot ne plângem că nu va mai avea cine le plăti.)

Poate pentru aşa ceva există resursele naturale. 

- exerciţii de gândire critică, exclusiv în nume personal - şi supuse unei dezbateri interne permanente.