Dacă vrem servicii publice de calitate, trebuie să acceptăm adevărul. Ele costă!

România se confruntă cu o contradicție periculoasă. Vrem (și merităm, fără discuție!) spitale moderne, școli performante, infrastructură sigură și o administrație eficientă, DAR mulți dintre noi nu vor să plătească pentru ele!... În plus, mulți români simt că plătesc deja prea mult și nu pot fi condamnați pentru acest sentiment. Serviciile publice de care dispunem, este aproape la fel peste tot, sunt adesea sub așteptări, iar frustrarea colectivă este absolut reală.

Însă acest sentiment (chiar dacă îl resimțim ca fiind real) nu este susținut de date! Cifrele reci și obiective, adică realitatea așa cum este ea, nu cum o văd unii sau alții, spun altceva.

România are una dintre cele mai mici poveri fiscale din întreaga Uniune Europeană.

Impozitul pe venit este de 10%, cel mai mic din UE. TVA-ul standard este de 19%, al treilea cel mai redus. Impozitul pe profit și pe dividende, din nou, printre cele mai mici. Taxele pe capital, pe proprietate, pe veniturile independente, toate sunt la niveluri minime în comparație cu vecinii noștri, dar și cu media europeană.

În total, veniturile fiscale ale României reprezintă doar 27,2% din PIB, al treilea cel mai scăzut nivel din Uniune. Media europeană este de aproape 40%! Polonia, Ungaria, Cehia, toate se situează între 34% și 36%. Chiar și Bulgaria, pe care o privim adesea cu condescendență, colectează aproape 30% din PIB...

Ce înseamnă asta? Înseamnă că statul român este subfinanțat cronic. Și într-un stat subfinanțat, serviciile publice vor fi mereu sub așteptări, indiferent câți oameni bine intenționați avem în sistem. Și avem, slavă Domnului.

Așadar, da, serviciile publice de calitate costă. Un spital curat și bine dotat nu apare doar din voință politică. O școală care funcționează nu poate supraviețui cu improvizații și salarii de avarie. Un sistem de apărare capabil nu poate fi construit doar pe datorie și importuri.

Prin urmare, dacă vrem performanță, trebuie să investim, iar investiția începe cu venituri fiscale suficiente, colectate corect și cheltuite eficient.

Dar asta nu înseamnă că simpla majorare a taxelor e soluția magică. Românii nu sunt naivi, nici nu trebuie să fie, și au dreptate să ceară performanță în schimbul contribuției.

Pe românește, eu cred că un stat care cere mai mult trebuie, în mod obligatoriu, să ofere mai mult. Taxe mai mari fără servicii mai bune sunt inacceptabile.

Aici intervine al doilea pilon al reformei. Mă refer la cheltuiala publică eficientă și responsabilă. Degeaba cerem mai mult de la cetățeni dacă statul continuă să risipească bani. Reforma nu poate fi unidirecțională. Pur și simplu nu se poate. Nu putem vorbi despre creșterea veniturilor fără să vorbim despre restructurarea statului.

Un stat performant este ca un organism sănătos, adică suplu, bine hrănit și neîmpovărat inutil. România are astăzi cheltuieli cu salariile din sectorul public la 11,2% din PIB, mai mult decât media UE, care este 10,2%. Și totuși, dacă ne uităm la numărul de angajați din administrația publică, raportat la populație din tara( puțin peste 14 milioane de oameni)descoperim ca nu stăm așa de bine.

Așadar, problema nu este (doar) numărul de bugetari, ci eficiența, digitalizarea, profesionalizarea și organizarea lor.

Oameni buni, dragi cititori, nu ne permitem și nu avem nevoie de un stat mai gras, ci de un stat mai inteligent de un stat care funcționează și care, cum spunea și premierul Bolojan, își respectă cetățenii.

În paralel însă, cred că trebuie să vorbim și despre colectarea corectă a taxelor.

În România, nu doar că taxele sunt mici, dar și gradul de colectare este dezastruos. De exemplu, rata implicită de taxare a consumului, adică ce încasează efectiv statul din TVA și accize raportat la baza teoretică este de doar 14,3%, a doua cea mai slabă din UE, după Spania. În Ungaria e 22,3%, în Bulgaria 19%, în Polonia 17,4%. Adică vecinii noștri colectează cu 20–50% mai bine decât noi, deși consumăm la fel.

Și atunci apare întrebarea: cine plătește, de fapt? Plătesc mereu aceiași. Iar alții, care trăiesc ostentativ în lux, cu datorii uriașe la stat, nu doar că scapă nepedepsiți, dar își bat joc de noi toți.

Consider că a venit vremea să spunem clar că statul are OBLIGAȚIA, nu doar datoria, ci obligația, de a sancționa evaziunea fiscală. Nu mai putem accepta o societate în care bunul-simț este penalizat, iar frauda este răsplătită cu indiferență.

La fel și cu asistența socială. Ajutorul trebuie să ajungă unde este cu adevărat nevoie. Nu putem continua cu un sistem în care unii se prefac că sunt vulnerabili, în timp ce alții, care chiar au nevoie, sunt ignorați sau umiliți. Dacă vrem solidaritate, ea trebuie să fie bazată pe adevăr, verificare și responsabilitate.

Și mai este ceva, așa cum au observat deja unii experți. România are nevoie urgentă de conformare voluntară. Atât timp cât cetățenii și companiile nu văd unde se duc banii lor, nu vor plăti mai mult. Nu putem construi o cultură fiscală sănătoasă fără transparență în cheltuirea banilor publici. Prin urmare, fiecare leu colectat trebuie să fie justificat, urmărit și dovedit în fapte.

Convingerea mea este că drumul spre o Românie performantă nu trece prin soluții magice, ci prin matematică simplă, echitate și curaj. Și trece prin voința politică fermă a unui guvern. De aceea, sper ca premierul Ilie Bolojan să aibă succes în ceea ce și-a asumat.

Și, alături de el, spun și eu: cu taxe mici, cu colectare slabă, cu privilegii nemeritate, cu risipă bugetară, nu vom putea niciodată să avem spitale decente, școli moderne, armată puternică sau infrastructură europeană.

Cine sapă găuri în barcă trebuie să înțeleagă faptul că nu se scufundă doar ei, ci ne scufundă pe toți. Iar pentru cine nu înțelege, statul are deja toate, absolut toate instrumentele necesare pentru a acționa!

Avem, așa cum am mai scris, nevoie de o nouă etică fiscală, de un nou contract între stat și cetățean. Avem nevoie de un pact al responsabilității care să plece de la o idee simplă, dar fundamentală.

Vrem mai mult, dar trebuie să și dăm mai mult. Și dacă dăm mai multe, trebuie să cerem, împreună, ca fiecare leu să conteze și să se vadă.

Asta e îmi doresc să se vadă în mandatul Guvernului Bolojan și am încredere că premierul pentru asta va lupta.