Cuvinte cheie: Bucureşti, trafic, omor
0
Textul acesta are valoarea unui autodenunţ sau, cel puţin, a unei autocritici (eventual critici auto). Pentru că se referă la traficul rutier din Bucureşti şi la încleştarea dintre şoferi şi pietoni. Şi pentru că eu însumi, la volan, devin adesea un personaj cu spume la gură, perfect integrat în peisajul citadin.
Fiică-mea susţine că a învăţat să înjure pentru că m-a auzit pe mine la volan. Nu sunt convins că e în totalitate adevărat (în fond merge la şcoală), dar într-o anumită măsură are dreptate.
Traficul din Bucureşti este oglinda vie şi contradictorie a lumii noastre groteşti, cu luxul şi mizeria ei, cu agitaţia ei revendicativă şi cu paralizia ei defetistă, cu răbufnirile meteorice şi înfrângerile cotidiene. O lume catatonică, repetată bolnav şi mecanic zi de zi.
Un caz: 2003, într-o vineri, la ora 13, în Piaţa Romană. Evident, aglomeraţie. Un cetăţean german (român plecat cu mulţi ani în urmă) traversează pe trecerea de pietoni pe verde. Un Cielo grăbit opreşte la limită. Se iscă un schimb de replici. Şoferul coboară, se aruncă asupra pietonului şi îl loveşte cu pumnul în faţă. Diferenţa de vârstă şi de atitudine îl doboară la pământ pe pieton care se izbeşte cu capul de asfalt. Nu se mai ridică. Un agent de circulaţie care, e drept, nu văzuse întâmplarea, se implică doar în calmarea spiritelor. Fără a face efortul intelectual de a-i identifica pe martorii oculari. Şoferul transportă victima la spital de unde pleacă fără să-şi lase datele. Victima moare în spital peste trei zile, fără să fi putut vorbi.
Şoferul, identificat cu oarecare dificultate, susţine o cu totul altă poveste: victima traversa pe roşu, el a oprit ca să evite accidentul, victima l-a înjurat, a apucat brutal de portiera maşinii cu intenţia clară de a o deschide şi de a-l lovi pe el. Victima a tras atât de tare de portieră încât a deschis-o, dar s-a lovit cu ea peste faţă, s-a dezechilibrat şi a căzut.
Leziunile arată cam la fel în ambele versiuni. Absenţa unor martori oculari (la ora şi în locul menţionat pare absurdă) te împiedică să-l contrazici pe şofer. Se dau anunţuri în ziare, se lipesc afişe în zona incidentului. În urma apelurilor publice se întâmplă două lucruri. Unu: apar într-adevăr doi sau trei martori oculari (din, probabil, nenumăraţi) care povestesc adevărata derulare a faptelor. Doi: dispare şoferul vinovat. Este, în cele din urmă, condamnat definitiv, dar neprins încă.
După astfel de episoade, traficul bucureştean îşi urmează netulburat ritualul.
Maşini de lux cât mai mari îşi împerechează noxele cu relicve care s-au încăpăţânat să evite programele de tip „Rabla” şi se îndârjesc să nu devină fier vechi. Din când în când, o căruţă trasă de cai (opţional de tractor) traversează peisajul. Sau câte un boschetar împinge sau trage pe carosabil un căruţ supraetajat, umplut cu mobilierul aruncat dintr-un bloc cu patru etaje. În rest biciclişti fără drepturi, patinatori pe role amatori de senzaţii tari. Şi pietoni.
Furnicar şi viermuială în carnea infectată a unui oraş care, aşa cum spunea cineva, este un oraş neiubit. Ceva îi leagă pe toţi şoferii, pietonii şi membrii categoriilor intermediare. Nervii. Agresivitatea. Nesimţirea. Sau indolenţa şi indiferenţa şi oboseala.
Pe de o parte, graba în trafic. Ne grăbim în permanenţă. Timpul intră la apă şi devine măsurabil în claxoane şi înjurături. Depăşiri, violenţă, misoginism, intoleranţă. Şoferii descurcăreţi încalecă trotuarele şi ocolesc semafoarele. Pietonii adepţi ai celei mai scurte distanţe dintre două puncte încalecă maşinile aflate în mişcare pe carosabil. Unii au încercat să introducă în traficul din Bucureşti încă o extremă: Formula 1. Tot un joc al tensiunii, al încordării, dar măcar un joc asumat.
Pe de altă parte, blocajul în trafic. Timpul se dilată până la încremenire. Cobori din maşină, te uiţi în zare, înjuri, claxonezi (pe cine? Până la urmă blocajul în trafic are ceva din abstractul unui sistem în care eşti prins şi care te depăşeşte), cauţi o explicaţie. După care urmează blazarea. Aştepţi. Când ajungi undeva, ajungi epuizat.
La care se adaugă momentele de repaus ale maşinilor şi şoferilor. Atunci când începe bătălia (uneori corp la corp) pentru locurile/loturile de parcare. Ion al Glanetaşului este mutat la oraş şi concentrat în densitatea unei parcele de asfalt de 2/3 metri, grăniţuită eventual cu un lanţ sau un T şi sigilată cu numărul de înmatriculare scris cu vopsea suficient de mare încât să poată fi observat din spaţiul cosmic. De unde poate că ne urmăreşte vreun extraterestru care nu pricepe nimic.
Se încarcă comentariile...
