Curat violare de domiţiliu!

E uimitor cum, în România, s-a deschis robinetul Justiţiei şi cum, ca la un semn, cad capete.

Precum ştiţi, Caţavencu fură o scrisoare de la un cetăţean turmentat, dar onorabil. Cel de la care o fură nu ştie ce anume i s-a furat, iar păgubitul e cu mâinile legate. În lipsa reclamantului, Zoe şi Fănică sunt neputincioşi şi dispuşi la tratative, Trahanache e strâns cu uşa şi obligat să recurgă la „dosarele", secrete, fără să declanşeze scandalul final. Aidoma unui celebru înaintaş, ministrul D., descris de Edgar Allan Poe în povestea „O scrisoare furată", Caţavencu izbuteşte să ascundă la vedere preţiosul obiect atât de bine, încât nimeni nu îl poate recupera, orice mijloace ar folosi. Cu toate astea, relaţia amoroasă a prefectului cu Zoe e de notorietate. Toată lumea pare să fie la curent. Avocatul citeşte scrisorica unei găşti de prieteni care, la rândul lor, au alţi prieteni care, la rândul lor trebuie să aibă soţii, familii. E, precum ştiţi, o urbe mică. Nimic nu e secret, dar, în lipsa scandalului public, nimeni nu îndrăzneşte să-i sugereze venerabilului că e un încornorat. Într-o primă fază, Ghiţă, poliţaiul, descinde la domiciliul lui Caţavencu, îl umflă şi-l bagă la „hârdăul lui Petrache". Avocatul ţipă ca din gură de şarpe: „Protestez în numele Constituției! Asta e violare de domiciliu!", însă omul legii îi replică ironic: „Curat violare de domiciliu! da' umflați-l!"

Evenimentele ultimelor zile îl mai aduc o dată pe Caragiale în atenţia publică. Mai ales că e anul lui! Arestările, condamnările, incompatibilităţile, complicaţiile amoroase, comitetele şi comiţiile, Opoziţia şi Puterea - toate se îmbârligă. Arestările sunt politice. Condamnările sunt politice. Aşijderea, deciziile şi discursurile. Totul e politic în jurul nostru, cu excepţia „eroilor", care sunt pe cont propriu. Trahanache e un baron local, prefectul e prefect, iar Joiţica - damă bună. În fiecare judeţ, în fiecare cotlon, acest model re-creat pe ascuns în douăzeci şi trei de ani a dat în pârg. Nu are conu' Zaharia un fiu care studiază la Drept? Nu oblăduieşte prefectul matrapazlâcurile poliţaiului? Nu îl imploră Zoe (să-i zicem Andreea L.) pe Fănică (aici mă cam încurc, că-s mai mulţi Fănici) să-i rezolve situaţia? Nu se aruncă în balanţă posturi ale statului pentru viitoare alianţe? Nu există, oare, docomente pentru fiecare? Nu bate telegraful? Nu ne temem de trădare? Privitori, ca la teatru, nu avem insuportabila senzaţie că piesa la care asistăm a mai fost scrisă, regizată şi jucată de mii de ori, cu autori şi actori diferiţi? Ba da. Ce-i de făcut? Aplaudăm? Huiduim?

Mă întorc la replica lui Giţă, „da' umflaţi-l!". Din nefericire, e singura soluţie. Umflaţi-i, fraţilor. Douăzeci şi trei de ani de zbenguială politico-sexualo-şantajistă au ridicat între sânii politicienilor nu un corset, ci o platoşă. Pe urmele lor, bişniţari, aventurieri, mafioţi, toţi înrudindu-se la vedere, toţi sprijinindu-se necondiţionat şi toţi, absolut toţi protestând în numele... Constituţiei! România are două soiuri de cetăţeni. Cei mai egali între egali şi cei mai defavorizaţi între inegali. Pe ultima sută, vedem cu uimire cum curg condamnările pe bandă rulantă, de la Geamănu la Trăşculescu, de la Ioan Becali la George Copos. Curat condamnări politice, da' umflaţi-i! Să fi fost Eminescu, aş fi tunat şi fulgerat împotriva unei astfel de societăţi bolnave. Însă ştiu că nenea Iancu îl considera pe Eminescu un Mitică sumbru, corect gramatical.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate: "Cântece de trecut strada", "Aer cu diamante", "Înnebunesc şi-mi pare rău", "Fraier de Bucureşti"