Cu Turcia la psihiatru. Între Genocidul Armean şi Imperiul „fără nicio pată”
0În ultima noastră abordare a unor dimensiuni ale Turciei moderne ne vom îndrepta atenţia spre cea care este probabil cea mai sensibilă şi cea mai puţin înţeleasă dintre toate - de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?
Ce este în spatele acestor evoluţii şi naraţiuni de la Ankara lui Erdogan? În ciuda măsurilor şi discursurilor populiste ale lui Erdogan, în ciuda controlului aproape complet asupra mass-media, dincolo de epurările din universităţi, din aparatul de stat, dincolo de ameninţări cu moartea sau asasinate, dincolo de încarcerările opozanţilor, totuşi de ce Erdogan reuşeşte să câştige alegeri după alegeri, alături de aliaţii săi islamişti şi ultra-naţionalişti? Dincolo de educaţia impusă în şcolile din Turcia şi dincolo de naraţiunile oficiale atotprezente, de ce totuşi peste 50% dintre cetăţenii Turciei cred în continuare în naraţiuni care se încadrează în aşa-zisul sindrom Sevres, conform căruia statul turc este înconjurat de duşmani, care abia aşteaptă să destrame Turcia, la fel cum ar fi făcut cu Imperiul Otoman?
După cum am arătat în analiza precedentă, avem de a face actualmente în Turcia cu o nouă faţetă a aceluiaşi curent neo-otomanist, „patria albastră”, noua doctrina de la Ankara, ce urmează acelaşi scop al „profunzimii strategice” a lui Ahmet Davutoglu, doar că mijloacele sunt diferite. Dacă prima variantă a neo-otomanismului s-a axat pe o expansiune soft power, această a doua variantă foloseşte din plin mijloacele hard power, ca militarizarea, agresiunea armată, şantajul şi folosirea aviaţiei şi a marinei militare pentru a invada spaţiul aerian al altor ţări sau pentru a-şi securiza zone maritime contestate sau care chiar încalcă legea mărilor, după cum s-a spus deseori. Dar ce se află şi în spatele acestei creşteri a neo-otomanismului din Turcia? Să fie vorba doar despre naraţiunea unor elite pe care acestea o impregnă şi societăţii? Sau este ceva mai mult, mai complex, poate chiar mai dramatic la mijloc? Un istoric şi sociolog turc, Altuğ Taner Akçam, este de părere că da, după cum vom detalia mai jos.
Sursa: UGA Research
Naraţiuni ale imperiului „fără nicio pată”
Pentru început, vom cita o declaraţie a lui Erdogan din 2018 de pe site-ul preşedinţiei turce, care ni se pare extrem de elocventă atât pentru motivaţiile din spatele unor acţiuni sau naraţiuni de la Ankara, ce încearcă să catalizeze societatea în sensul dorit de partidul lui Erdogan şi de islamişti şi ultra-naţionalişti, dar ne aruncă o lumină şi asupra intenţiilor neo-otomaniste de la Ankara: „Dacă astăzi nu există nici cea mai mică pată care ar putea să ne facă să ne ruşinăm sau să ne facă să ne plecăm capul în privinţa Imperiului Otoman, care a stăpânit timp de 600 de ani peste o zonă vastă, motivul este pentru că administraţia de stat era bazată pe justiţie. Suferinţa, opresiunea, masacrele şi crimele împotriva umanităţii care au loc astăzi în regiunile de unde s-a retras statul otoman sunt cu toate produsul injustiţiei.”
Declaraţie extrem de interesantă, care abordează mai multe mesaje-cheie ale naraţiunii neo-otomaniste, toate de egală importanţă covârşitoare pentru Ankara lui Erdogan:
1. Imperiul Otoman nu a avut nicio pată în istorie, nu a răpit copii de la populaţiile cucerite şi nu i-a transformat în sclavi sau soldaţi, nu a comis masacre, nu a tratat prost femeile şi, mai ales, nu a comis Genocidul Armean, în urma căruia se estimează că au fost în jur de 1,2 milioane de morţi şi 500.000 de refugiaţi în toate colţurile lumii (conform Encyclopedia of Genocide and Crimes Against Humanity, vol. 1, pag. 75). Vom vedea în continuare că acest genocid este perceput într-un fel ca fiind drept piatra de boltă a construcţiei Turciei moderne – dacă turcii îl vor recunoaşte că a existat ca atare, atunci există temerea că întreaga construcţie a identităţii lor statale, a Turciei moderne, se va prăbuşi. Dacă, dimpotrivă, aşa cum îi încurajează Erdogan şi alţii, vor considera că nu s-a întâmplat nimic, că nu a existat, că imperiul lor este „fără nicio pată”, atunci ei au impresia că acesta este singurul mod în care Republica Turcia va supravieţui. Paradoxul de tristă ironie este că, pentru a supravieţui, tot mai multe voci, în frunte cu şeful statului, le spun cetăţenilor turci că trebuie să se întoarcă la politica de agresiune a Imperiului Otoman, adică cel care a generat în primul rând propria sa prăbuşire şi Genocidul Armean. Un fel de cerc vicios.
Genocidul Armean. Sursa: vox
2. Statul Otoman „s-a retras”, deci nu a fost înfrânt sau alungat de către naţiunile pe care le cucerise şi care ulterior s-au eliberat singure sau ajutate. Naraţiune în contradicţie cu o altă naraţiune oficială tot de la Ankara conform căreia „statele europene au distrus Imperiul Otoman, au fost aproape să distrugă Turcia o dată şi abia aşteaptă ocazia să o distrugă din nou”.
3. Iar ultimul mesaj-cheie este cât de bun şi de just a fost statul otoman, iar toată „Suferinţa, opresiunea, masacrele şi crimele împotriva umanităţii care au loc astăzi în regiunile de unde s-a retras statul otoman sunt cu toate produsul injustiţiei.” În concluzie, cât de bine ar fi ca toate aceste zone să reintre sub ocupaţia statului (neo)otoman ca să le fie bine din nou şi să beneficieze de „justiţie” otomană ca la carte. În continuare, nu ne este clar dacă justiţia otomană „ca la carte” ar fi egală sau nu cu legea „Sharia”, cea pe care o aplică astăzi talibanii în Afganistan, dar probabil nici nu am afla până când nu ar fi cazul.
Apropo de justiţie otomană şi de injustiţie sau de „duşmani ai poporului”, astăzi în Turcia ar fi în jur de 40.000-60.000 de deţinuţi pe motive politice. Deşi cifrele pot fi mult mai mari, în 2020 aproape 200.000 de cetăţeni turci erau în proces, sub investigaţii sau închişi pentru acuzaţia de „terorism” în cazuri legate de mişcarea Gülen. Deci nu vorbim şi despre cei acuzaţi că au legături cu PKK sau alte probleme.
Două realităţi diferite şi ireconciliabile
Sursa: iStock via alarabiya
Analiza de faţă porneşte de la două realităţi sociale extrem de diferite, dar ambele raportate la acelaşi spaţiu. Adică la realitatea socială a unui imperiu „fără nicio pată”, după cum declara mai sus bombastic preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, despre Imperiul Otoman, realitate socială în care trăiesc foarte mulţi turci, şi realitatea zguduitoare a Genocidului Armean, realitate în care încă trăiesc alţi mulţi cetăţeni armeni, turci şi nu numai. Cum se pot împăca cele două realităţi şi ce se află în spatele lor?
Fundalul sociologic. În abordarea directă a celei mai importante dimensiuni a prezentei analize, ar fi necesare pe scurt câteva precizări de natură sociologică ce ne-ar fi de mare folos în a ne ajuta să înţelegem fundalul propagării acestui curent neo-otomanist. Acest fundal sociologic îl punctăm pe scurt din punctul de vedere al pan-ideilor, al pan-regiunilor, pan-turcismului, pan-turanismului, dar mai ales al „violenţei ascunse”, care poate că ne oferă în mare parte explicaţia pentru toate cele de mai sus, dar şi pentru starea de iritare, de agitaţie, de disconfort din societatea turcă de după 1990. Despre „spaţiul vital” sau lebensraum năzuit, visat cu insistenţă la Ankara lui Erdogan, am vorbit pe scurt în analiza precedentă.
Pan-ideea. Conform gândirii geopolitice a lui Karl Haushofer, neo-otomanismul ar fi o pan-idee. Ea înflăcărează o întreagă societate, îi canalizează energiile şi, poate chiar mai important, din punctul de vedere al politicienilor, îi canalizează şi atenţia unei întregi societăţi într-o anumită direcţie.
În paranteză fie spus, un lucru extrem de avantajos atunci când scazi în sondaje sau nu reuşeşti să obţii în alegeri scorul necesar, ca din întâmplare nu se poate forma guvernul, le anulezi, iar apoi ca din întâmplare reizbucneşte un conflict sângeros (în speţă, cel cu PKK), cum s-a întâmplat în 2015 după alegerile parlamentare din iunie, iar apoi la alegerile reluate în noiembrie câştigi procentul dorit ca să poţi face schimbările constituţionale dorite. Ca din întâmplare, schimbări care îi acordă puteri sporite de preşedinte lui Erdogan şi transformă Turcia într-o republică prezidenţială.
Pan-ideea, aici neo-otomanismul, devine un fel de idol ideologic pe care nimeni nu îl poate nega în mod direct în societatea cuprinsă de această pan-idee. Cine face aceasta este „duşman” al statului sau „al poporului”. La fel cum a făcut şi comunismul, la fel cum încearcă aproape orice ideologie să facă şi astăzi, ori de stânga, ori de dreapta.
Pan-regiunea. O caracteristică a unei astfel de pan-idei este faptul că face referire la o pan-regiune. Această pan-regiune se poate spune că este, în mod real sau doar în mod imaginar, o zonă în afara graniţelor unui stat care ar face parte din sfera sa de influenţă, culturală, economică, politică sau militară. Adică exact felul în care se raportează de multe ori discursul public din Turcia la zone aparţinând fostului Imperiu Otoman şi exact felul în care se raportează politica externă a Turciei la aceste zone. Nu vom detalia mai mult această noţiune, întrucât am abordat în articolul anterior dimensiunea geografică la care se raportează unele segmente ale societăţii turce actuale neo-otomaniste.
Pan-turcismul. Interesul Turciei în Afganistan menţionat în analiza precedentă ne conduce la o altă pan-idee foarte îndrăgită la Ankara - şi anume pan-turcismul. Consiliul Turcic, din care face parte ca membru observator şi Ungaria, vorbea anul trecut despre „statele unite ale lumii turcice”. Mergând chiar şi mai departe, unii mai înflăcăraţi sunt preocupaţi de pan-turanism.
Locurile unde o limbă turcică este oficială. Sursa: Boston University
„Violenţa ascunsă”. Despre aceasta vorbeşte pe scurt Altuğ Taner Akçam, istoric şi sociolog, primul cercetător turc care a recunoscut public Genocidul Armean. În cuvânt-înainte la cartea Turcia şi fantoma armeană, scrisă de Laure Marchand şi Guillaume Perrier, Taner Akçam face următoarele afirmaţii care aruncă un pic de lumină asupra felului în care se poate sau nu se poate vorbi despre trecut într-o societate cuprinsă de o mare pan-idee, dar şi de alte probleme. Deci aici nu este vorba doar despre o pan-idee, neo-otomanismul, aici este vorba despre o realitate extrem de complexă ce modelează societatea turcă şi astăzi, la aproape 100 de ani de la fondarea Republicii Turce, iar neo-otomanismul este doar una dintre expresiile acesteia:
„Republica a fost creată de partidul Ittihat ve Terakki (unitate şi progres), care a fost şi artizanul principal al genocidului din 1915. Fondatorii tânărului stat turc erau, esenţialmente, membri ai acestui partid. Ceea ce vrea să spună că o mare parte dintre fondatorii Turciei moderne fie au participat direct la genocidul armean, fie s-au îmbogăţit în decursul acelei perioade, prădând bunurile armenilor. Pe de altă parte, noi consideram aceste persoane eroi naţionali şi părinţi fondatori. Dacă am fi recunoscut genocidul, am fi fost constrânşi să acceptăm că unele dintre marile noastre personalităţi naţionale au fost nişte ucigaşi şi nişte hoţi, chiar dacă ne-au scos din neant întemeind statul.” (pag. 13-14)
Iată un paragraf extrem de dur, dar poate şi revelator la adresa unor realităţi şi stări de spirit de la Ankara, poate mai ales în contextul în care în anul 2023 se vor celebra 100 de ani de la întemeierea Republicii Turcia. Dar un lucru extrem de important pe care ni-l revelează respectivul paragraf este următorul: ne explică de unde această apetenţă pentru neo-otomanism atât în rândul unor elite, cât şi al unor segmente din societate – pentru că este mult mai uşor să vorbeşti despre şi să crezi într-un Imperiu Otoman fără „nici cea mai mică pată”, aşa cum spunea ad literam Erdogan, să cataloghezi drept „duşman” pe oricine aduce vreo critică, decât să ai puterea de a vedea lucrurile aşa cum au fost, de a le recunoaşte şi de a merge mai departe. Iar neo-otomanismul este şi cel care le pune soluţia la îndemână, chiar prin vocea celor mai importanţi oameni din stat – „este foarte simplu, nu vă mai gândiţi la asta, nu s-a întâmplat nimic, noi nu avem nicio pată!” Astfel că este de înţeles şi din punct de vedere psihologic şi sociologic de ce atât de mulţi oameni aderă la aceste naraţiuni. Este foarte greu să te rupi de o traumă (pe care ai suferit-o sau pe care ai provocat-o), iar unora li se pare mult mai uşor să o ascundă şi să meargă înainte cu ea. De altfel, despre asta vorbeşte în continuare în acelaşi volum menţionat mai sus (Turcia şi fantoma armeană) Taner Akçam atunci când aduce în discuţie „violenţa ascunsă” în ideile lui Jürgen Habermas:
„Marele gânditor german ne atrage atenţia că există o violenţă latentă, ascunsă, care impregnează toate straturile societăţii şi instituţiilor ei (...) violenţa ascunsă dă naştere unui mod de comunicare adoptat de întreaga societate (...) Odată cu trecerea timpului, se naşte un soi de consens tacit care se organizează în jurul „modului de comunicare” dominant din societate. Datorită acestui „mod de comunicare”, pe care Habermas îl numeşte „violenţă ascunsă”, nu ne mulţumim doar cu a trimite în trecut faptele de care vrem să protejăm societatea, dar, în egală măsură, construim un consens în legătură cu ceea ce ar fi bine să fi uitat de-a lungul timpului.” (pag. 15)
Adică exact ceea ce face naraţiunea neo-otomanistă a Imperiului Otoman fără „nici cea mai mică pată”. Exact în privinţa acestei „coaliţii a tăcerii” din societatea turcă raportat la unele realităţi, cercetătorul turc aminteşte despre populaţia creştină care reprezenta aproape 30% din societatea Imperiului Otoman la un moment dat (pag. 17) şi este totuşi total ignorată inclusiv în unele analize economice, sociale şi politice raportate la acest imperiu. Iar astăzi, conform datelor statistice dintr-un sondaj din 2020 (pag. 22), 96,9% ar fi musulmani (musulmani+sunniţi+aleviţi), aşa cum s-au declarat ei înşişi, deşi conform datelor guvernamentale ar fi 99%, astfel încât Taner Akçam concluzionează:
„Republica se întemeiază, de fapt, pe dispariţia populaţiei creştine trăitoare în Turcia (n.r. nu toţi creştinii erau armeni), cu alte cuvinte, pe spulberarea unei entităţi existente. De vreme ce ne-am întemeiat existenţa pe dispariţia unei alte entităţi, orice discuţie asupra acestei entităţi ne provoacă frică şi spaimă. În ţara noastră, dificultatea de a aborda problema armeană se explică prin această dialectică a fiinţei şi a neantului.” (pag. 18)
În acest context începem să privim altfel şi retransformarea Catedralei Sfânta Sofia din Istanbul în moschee de către Erdogan în 2020, iar la o lună după aceea retransformarea din muzeu în moschee a încă unei alte foste biserici ortodoxe bizantine – nu mai este doar retrăirea simbolică a cuceririi Constantinopolului de către Mahomed al II-lea în 1453, nu mai este doar un simplu gest populist, aşa cum a crezut în mod greşit multă lume, ci este şi „curăţarea” Turciei de simboluri creştine şi de locuitori creştini, după cum arată Taner Akçam mai sus atunci când spune că „ne-am întemeiat existenţa pe dispariţia unei alte entităţi (n.r. creştine)”.
Sursa: Asia News
Iată, deci, că tot ceea ce face Erdogan este bazat nu numai pe discursurile populiste, bombastice, instigatoare, cu care ne-am obişnuit, ci este bazat şi pe o cunoaştere ştiinţifică profundă, foarte bună din punct de vedere sociologic a temerilor, frustrărilor şi năzuinţelor din societatea turcă şi exploatarea lor.
În continuare, în acelaşi volum menţionat mai sus, Taner Akçam arată cum aceste reamintiri ale modului în care s-a întemeiat republica Turcia irită şi enervează pentru că societatea turcă nu ştie ce să facă: „1915 (n.r. anul de referinţă al Genocidului Armean) reprezintă secretul comun al societăţii turce.” Iar diagnosticul este la fel de dur şi de realist: „atâta timp cât nu ne eliberăm de realitatea comunicaţională, de acest chioşc feeric în care suntem prizonieri ai propriilor halucinaţii şi vise, nu vom avea puterea de a ne găsi pacea şi calmul.” (pag. 18)
Iar din păcate regimul lui Erdogan exact aceasta pare să construiască prin neo-otomanism pentru proprii cetăţeni: un chioş feeric, unde oamenii devin prizonieri ai propriilor halucinaţii şi vise. Mai ales atunci când le spui că Imperiul Otoman nu a avut nicio pată. Este limpede că aceasta este o naraţiune conştientă care se adresează exact acestor frustrări şi temeri din societatea turcă, însă nu pentru a le vindeca, nu pentru o reconciliere, ci pentru a o face să se afunde şi mai mult în „halucinaţii şi vise”. Lucru extrem de periculos şi dăunător atât pentru cetăţenii turci, cât şi pentru cei ai altor state. Trauma nevindecată poate duce la expresii dramatice pentru toată lumea.
Sursa: Reuters, via Egypt Today
Genocidul Armean şi adevărata spaimă a societăţii turce
În concluziile la volumul intitulat The Young Turks’ Crime Against Humanity. The Armenian Genocide and Ethnic Cleansing in the Ottoman Empire, acelaşi autor turc menţionat mai sus, Taner Akçam, ne arată din nou cum „Genocidul Armean, primul masacru la scară largă din secolul XX, trebuie plasat într-un nou context: începutul porţionării Imperiului Otoman în state-naţiune. Departe de a fi fost o campanie izolată împotriva unui singur grup etno-religios, anihilarea armenilor a fost parte a unei operaţiuni foarte extinse care a fost întreprinsă pentru a salva imperiul.” (pag. 449)
Aşadar, iată că imperiul nu a murit de fapt niciodată, în conştiinţa unei mari părţi a societăţii turce. El a fost nevoit doar să îşi schimbe înfăţişarea din „imperiu” în „republică” şi aici este marea problemă şi spaimă – dacă va fi nevoie să se recunoască faptul că pentru a „salva” imperiul s-a recurs la genocid, atunci imperiul „fără nicio pată” de la Ankara nu ar mai fi fără nicio pată, nu? Ba, mai mult, apare teama ca nu cumva cineva ar putea să nege chiar fundamentele şi dreptul la existenţă al statului turc, nu? Iată, deci, că problema este chiar mai complexă şi mai profundă decât vreun anumit tip de ură inter-etnică sau inter-religioasă.
Imperiul „fără nicio pată” şi Genocidul Armean par să fie două interpretări ale istoriei între care nu poate fi niciun compromis. Dar, dincolo de interpretări, rămân faptele. Iar faptele nu sunt între „turci” şi „creştini”, aşa cum deseori sugerează interpretările tenedenţioase de la Ankara, nici măcar între „turci” şi „armeni”, ci problema este între statul otoman, ulterior turc, şi creştini, armeni etc. Pentru că genocidul a fost o politică de stat ce a stârnit ura, crima, masacrul, hoţia, genocidul, nu a fost invers. Exact asta ne spune Taner Akçam în continuare în volumul menţionat mai sus, The Young Turks’ Crime Against Humanity. The Armenian Genocide and Ethnic Cleansing in the Ottoman Empire:
„Genocidul Armean trebuie înţeles şi interpretat drept o problemă între statul otoman şi supuşii săi, problemă care a apărut ca un rezultat al unor politici specifice urmate de regim. Conducătorii imperiului au văzut un grup de cetăţeni otomani, din cauza compoziţiei lor etnice şi religioase, drept sursa problemelor, într-adevăr, drept o ameninţare. Astfel, ei au intenţionat să alunge acest grup din Anatolia, iar pentru că nu au reuşit asta, să îi ucidă.
Chiar dacă încă de dinainte de Războaiele Balcanice din 1912-1913 a existat ca idee, omogenizarea etnico-religioasă a Anatoliei a reieşit drept o politică de partid şi de stat concretă din cenuşa înfrângerilor militare. Am numit aceasta o politică demografică, iar scopul său, care a fost gradual sistematizat şi pus în practică, a fost să se creeze o majoritate turcică musulmană în Anatolia. Obiectivele operaţionale ale acestui uriaş proiect de inginerie socială au fost să se asimileze (temsil sau temessul) musulmanii de origine non-turcică şi să se reducă populaţia creştină la nu mai mult de 5-10% din procentul populaţiei musulmane.” (pag. 449)
Pe de o parte, statul otoman a fost, pe bună dreptate, pus în antiteză cu unele populaţii din interiorul său pentru simplul motiv că era un imperiu multi-etnic şi era normal să se prăbuşească atunci când s-au prăbuşit toate celelalte imperii europene, atunci când naţiunile din interiorul său îşi cereau drepturile, dar pe de altă parte nu toate aceste naţiuni şi-au cerut drepturile naţionale (de exemplu, armenii din cadrul Imperiului Otoman înclinau mai mult spre cererea unor reforme ale imperiului, nu către independenţă directă) şi nu aceste naţiuni au fost vinovate de eşecurile militare ale imperiului (a căror realitate am arătat mai sus că este respinsă în continuare de naraţiunea actuală a lui Erdogan, care spune că statul otoman „s-a retras” din posesiunile sale, de parcă ar fi fost o acţiune umanitară şi conştientă, nu drept rezultatul unor înfrângeri militare). Atunci s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar, atât de regretat la Budapesta şi uneori la Viena, atunci s-a prăbuşit parţial şi Imperiul Ţarist şi cel German, a început căderea tuturor imperiilor. Dar problema apare atunci când tu vrei să salvezi statul cu absolut orice preţ, aşa cum este el, atunci când o graniţă este mai importantă decât cine trăieşte înăuntrul ei. Atunci ce faci, când ai o populaţie uriaşă de armeni creştini, de greci creştini în Tracia, Anatolia ş.a.m.d.? Din păcate, răspunsul a fost un genocid deghizat în deportare, în urma căruia populaţia armeană creştină nu mai trebuia să rămână mai mult de 5% în zonele de unde se deporta şi nu trebuia să reprezinte mai mult de 10% din populaţia musulmană din zonele unde ajungeau deportaţii. Adică practic exterminarea lor, după cum arată acelaşi autor Taner Akçam: „În plus, documentele otomane demonstrează că genocidul a fost implementat ca o politică demografică. Principiul ca armenii rămaşi să nu depăşească 5% din populaţia musulmană în unele provincii din vestul Anatoliei, în timp ce cei deportaţi nu trebuiau să depăşească 10% din populaţia musulmană de la locurile lor de destinaţie, înseamnă un ordin de anihilare aproape totală a armenilor.” (pag. 450) Pe de altă parte, o naraţiune oficială a guvernului actual al Turciei pe tema Genocidului Armean, denaturând şi minimalizând multe aspecte, poate fi citită aici.
Deşi am spus că pare că între cele două abordări nu poate fi niciun compromis, asta nu înseamnă totuşi că nu s-a încercat. Turgut Özal, probabil unul dintre cei mai, dacă nu cel mai influent preşedinte al Turciei după Mustafa Kemal Atatürk, a fost cel care a încercat cel mai mult un compromis real pe tema genocidului armean, chiar spunând în faţa unor reporteri cu o anumită ocazie în 1991: „Ce se întâmplă dacă facem un compromis cu armenii şi terminăm odată cu această problemă?” Aşadar, a luat serios în considerare recunoaşterea Genocidului Armean, pentru a rezolva această problemă odată pentru totdeauna, cum spunea chiar el. Ba, chiar mai mult, a luat în considerare ceea ce astăzi, în contextul politicilor expansioniste ale lui Erdogan, ar părea inimaginabil - să returneze Armeniei câteva teritorii în zona Van, o zonă extrem de importantă pentru identitatea armeană, mai mult ca un gest de împăcare şi de bunăvoinţă.
Înainte să reuşească să termine anumite negocieri şi cu PKK, după ce inflamase o bună parte a societăţii turce şi a ultra-naţionaliştilor din politica de atunci, a murit în mod suspect de un atac de cord. După ce probe de sânge au dispărut în mod misterios, după ce nu s-a efectuat o autopsie, la o deshumare 10 ani mai târziu s-au găsit niveluri de DDT şi DDE de 10 ori mai mari decât cele admise, împreună cu metalul toxic cadmiu, dar şi elementele radioactive americiu şi poloniu, ceea ce a alimentat din nou suspiciunile că ar fi fost ucis de „statul din adânc”, un complex de organizaţii şi personaje din interiorul statului cu vederi ultra-naţionaliste şi cu legături cu mafia turcească.
Concluzii. Societăţile captive
Din simplu punct de vedere psihologic, dar şi sociologic, fără o înfruntare a traumei comise, care a generat la rândul ei şi încă generează actuale traume trăite de mare parte a societăţii turce, captivă a unor spaime de genul sindromului Sevres, nu se poate realiza o soluţie benefică atât pentru societatea turcă în ansamblul ei, dar şi pentru naţiunile vecine. Societatea turcă suferă şi ea, în mod real. Dar fără o soluţionare a acestor traume, există riscul perpetuării unor stări de angoasă, de iritare, de izolare, care conduc la agresiune şi la interpretări greşite ale unor evenimente internaţionale, lucruri care pot degenera şi ne pot îndrepta pe toţi spre noi tragedii.
Sursa: 123RF Stock Photo via saltwire
Desigur, există şi se pot vedea limpede naraţiuni şi personaje care au foarte mult de profitat de pe urma acestor societăţi captive, pentru că societatea turcă nu este singura. Alături, se poate menţiona societate rusă, captivă a unor naraţiuni de idealizare a epocii comuniste, aceeaşi care a încarcerat şi ucis zeci de milioane dintre propriile lor rude. Alături, se poate menţiona societatea ungară, captivă a unei naraţiuni de traumatizare de pe urma Trianonului, unde la fel există anumite elite (analiză LARICS aici) care profită de pe urma acestei naraţiuni, cu preţul suferinţei induse artificial, în mod conştient, dar cât se poate de reală, unor întregi generaţii. Chiar şi în Occident există actualmente elite, naraţiuni sau grupuri care profită de pe urma unor societăţi captive a unor alte tipuri de naraţiuni, dar care profită de pe urma exact aceloraşi sentimente de traumatizare sau traumatizare prin culpabilizare generalizată – iar dacă în Turcia soluţia este să se spună că imperiul a fost „fără nicio pată”, dimpotrivă, soluţia găsită în unele locuri din Occident este să se insiste pe naraţiunea potrivit căreia suntem cu toţii în mod indiscriminatoriu vinovaţi, anumite segmente uriaşe din societate, că „nimeni nu este fără pată”. Două versiuni radicale, la fel de false, care profită de pe urma unor societăţi ţinute captive prin traumă sau traumatizare.
Dar, revenind la Turcia, mai ales în contextul aniversării a 100 de ani de la fondarea Republicii Turcia anul viitor, în 2023, s-ar putea probabil argumenta că Republica Turcia şi cetăţenii ei ar merita un nou început sau un „fresh start”, aşa cum se spune în limba engleză. Unul liber de traume şi trăit cu optimism şi curaj, care să pună în valoare tot potenţialul extrem de valoros pe care îl are nu doar societatea turcă, ci şi oricare alta de pe glob. Dar pentru asta trebuia mai întâi să se elibereze de încărcăturile problematice vechi care atârnă asupra sa. Pentru că, deşi naraţiunea oficială este a imperiului „fără nicio pată”, societatea turcă resimte profund greutatea şi gravitatea unor evenimente trecute care îi înlănţuiesc, pe anumite coordonate, viitorul şi prezentul. Din multe puncte de vedere, aici, când vorbim despre traume, faimoasele cuvinte adevărul vă va face liberi sunt mai adevărate decât niciodată.
Articol de Matei Blănaru, doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat la CSSR din cadrul ISPRI al Academiei Române.