Copii sacrificaţi

Să stai departe de România este, pe undeva, la fel de dificil ca şi lăsatul de fumat. E greu să nu deschizi pagina electronică a vreunei publicaţii, cu toate că eşti conştient că nu-ţi face bine.

A citi despre ce se mai întâmplă în ţară are efectul unei ţigări pe stomacul gol – te ameţeşte uşor şi-ţi lasă un gust amar. Uneori rezişti tentaţiei şi simţi că respiri altfel. Te uiţi pe geam şi nu mai vezi „câmpul de luptă“, ca în filmele despre Vietnam cu Chuck Norris, ci figurile zâmbitoare ale trecătorilor. Îţi dai seama că eşti traumatizat, dar simţi că poţi să-ţi revii.

Oricum, până să scapi de „viciu“, te întrebi obsesiv de ce lucrurile nu funcţionează şi în România, aşa imperfect cum se întâmplă prin alte părţi, mai spre Vest. Şi în societăţile pe care ne grăbim a le găsi fără cusur există inechitate, discriminare şi prostie. Totuşi, lumea ţi se adresează civilizat, poţi merge noaptea pe stradă fără a fi atacat de câini comunitari, iar copiii nu se comportă ca nişte sălbatici.

De altfel, dacă vrei să afli viitorul unei ţări este suficient să-i priveşti tinerii, dincolo de mofturile şi teribilismele specifice vârstei. De aici începe totul sau se sfârşeşte totul. Nu toţi trebuie să fie genii, nu toţi trebuie să fie disciplinaţi, însă toţi trebuie să ştie, încă din şcoală, că şi ceilalţi de lângă ei au aceleaşi drepturi. Asta se deprinde la vârste fragede şi rămâne întipărită în minte pentru toată viaţa.

Marele nostru necaz naţional este că ne creştem copiii în spirit revanşard şi că, deseori, le dăm un prost exemplu prin modul în care ne comportăm în public. „Descurcăreala“ a devenit regula supravieţuirii la români şi adună în pântecul ei impostură, răutate gratuită şi delăsare. Cu alte cuvinte, la noi eşti admirat dacă ai reuşit să te sustragi unei reguli, fie prin prezenţă de spirit, fie prin tupeu sau bădărănie. Copilul vede limpede că a păcăli este cea mai bună metodă de a nu fi păcălit.

Un simplu exemplu pozitiv: la un patinoar public, dintr-o ţară la care mulţi români visează cu ochii deschişi, tatăl şi mama au venit împreună cu cei doi copii ai lor. Regula, afişată încă de la intrarea pe gheaţă, era ca toţi doritorii de mişcare în acel spaţiu să poarte cască de protecţie. Băieţeii aveau, părinţii nu. O supraveghetoare le-a atras atenţia celor doi adulţi, care nu observaseră afişul, că nu pot patina fără căşti de protecţie. Am asistat involuntar la respectiva scenă şi mărturisesc că mă aşteptam la proteste vehemente din partea celor vizaţi. Dar, surpriză! Oamenii nu au vociferat şi nu au privit cu ură supraveghetoarea. Şi-au lăsat copiii singuri pe gheaţă, i-au urmărit atent de lângă mantinelă şi au plecat cu zâmbetul pe buze.

Acum imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat la Bucureşti într-o astfel de situaţie şi fiţi sinceri cu dumneavoastră. Poate că răspunsul este suficient pentru a înţelege de ce astăzi suntem în suferinţă.