Concorde, legenda din hangar

Acum 45 de ani de ani, primul avion supersonic Concorde pleca de la Toulouse pentru primul zbor de test. Era începutul unei ere mult prea scurte. Andre Turcat, pilotul primului zbor trăieşte şi acum. Concorde nu mai trăieşte. Şi nimeni nu a înţeles poate de ce.

Concorde a fost răspunsul unei epoci dure. A fost parte din Războiul Rece. În ianuarie 1962, sovieticii prezentau Tupolev Tu-144, primul avion supersonic comercial. Primul prototip a zburat pe 31 decembrie 1968, cu trei luni înainte de Concorde. Prima trecere supersonică a fost pe 5 iunie 1969. În 1973 Tupolev Tu-144 sau Concordski s-a prăbuşit la Paris Air Show. Pe 1 noiembrie 1977 intra în serviciu comercial. 55 de zboruri, încă o prăbuşire, iar avionul a intrat în conservare. A fost folosit ca avion cargo până în 1983, dar a dispărut.

Citiţi articolul scris de Răzvan Băltăreţu la acest link. 

Concorde a zburat. A zburat mult, până când, mai mult decât simplul fapt că s-a prăbuşit de câteva ori, a fost pus într-un hangar pentru că era prea scump. Nu pentru că ar fi fost prea slab sau tehnologia ar fi fost depăşită. Concorde e un paradox al lumii în care trăim. Tehnologia este înlocuită de una mai bună. Dar nu. Concorde a fost înlocuit de o tehnologie mai eficientă, mai mare. În locul avionului supersonic, care traversa oceanul în patru ore au rămas avioane care pot transporta sute de pasageri în 9-10 ore, de-a lungul unor călătorii interminabile, fără internet, fără confort.

Nici Concorde nu era confortabil. Era mic, era incomod, dar era supersonic. Era o victorie a omului în faţa lui Dumnezeu. Am trimis oameni între continente separate mai rapid decât trimitem oameni de la Bucureşti la Iaşi. Acum Londra, în 3-4 ore New York. Despre asta era vorba.

Acum şase luni zburam cu cel mai mare avion din lume, un Airbus, de la San Francisco la Frankfurt. Ar fi trebuit să mă simt emoţionat pentru că aveam ocazia de a vedea un avion-record, iar eu eram în interiorul lui. Era mare, da. Era interesant de la distanţă. Dar înăuntru am numărat 10 scaune în paralel, aceleaşi condiţii ca în oricare alt avion şi oameni, oameni care încercau să intre şi să se aşeze pe scaunele proaste de la Clasa a Doua. Airbus-ul acela nu m-a emoţionat, dar aşezat pe scaun, aşteptând să plec deasupra oceanului spre Frankfurt, m-am gândit la Concorde.

Cum ar fi fost dacă? Zilele trecute, în avionul de la Barcelona spre Bucureşti, încercând să montez măsuţa zborului Tarom înapoi la loc, ea insistând să cadă şi să se desprindă din cauza absenţei unui şurub, mă gândeam că poate eu nu mi-aş permit să zbor la condiţii mai bune, dar îmi place fantezia avioanelor de altădată. Care nu ştiau controale de securitate. Ştiau scaune comode, puţini oameni, ştiau şampanie şi mese adevărate. Ştiau mâncare adevărată.

All inclusive, low cost, Tahiti, Dubai, Doha, toate acestea au făcut omenirea să circule dintr-o parte într-alta a lumii, dar a pus presiune pe companii. Ele au înlocuit Concorde sau avioane mai mici cu autobuze uriaşe cu aripi, care adăpostesc sute de pasageri. Dar în această luptă au făcut un lucru de neînţeles. Au ucis Concorde-ul. Nici măcar o cursă nu mai există acum. Nici măcar o cursă supersonică. Una pe săptămână, scumpă, amărâtă, dar care să ofere posibilitatea de a simţi boom-ul sonic.

Concorde a fost poate şi o ultimă victorie a colaborării europene. Franţa şi Marea Britanie s-au aşezat şi au făcut o chestie genială. Dar colaborarea s-a dus. Tehnologie de ultimă generaţie răsărită în Europa.

Jeremy Clarkson despre Concorde

Unul dintre oamenii care au iubit enorm Concorde-ul a fost Jeremy Clarkson, prezentatorul show-ului Top Gear. Îmi amintesc un articol scris de el despre moartea Concorde-ului în 2003. Voi reda mai jos câteva dintre cuvintele lui.

“La 7.51 dimineaţa, căpitanul Mike Bannister a accelerat, a aprins motoarele şi eu am devenit unul dintre ultimii 100 de oameni care a trecut de bariera supersonică într-un avion comercial.

Trei ore mai târziu, ne apropiam de coasta Ţării Galilor, am coborât la 500 de mile pe oră. Şi asta a fost. Transportul supersonic pentru clienţi obişnuiţi a ajuns la final.

Pe aeroportul JFK din New York în acea dimineaţă, până şi cei care încarcă bagajele în zboruile Delta s-au oprit pentru o ultimă privire. Pe aeroport, vehiculele de urgenţă şi-au aprins luminile de avertizare. Şi cu un zgomot teribil, ultima amintire că Marea Britanie a fost cândva o forţă recunoscută s-a dus.

De ce m-am simţit atât de trist? Nu îmi pare rău pentru omul de afaceri care folosea Concorde-ul ca pe un autobuz. Cred că răutatea lor l-a ucis. Nu îmi pare rău pentru oamenii de la British Airways. Îmi pare rău pentru maşinărie. Pentru 27 de ani a zburat peste Atlantic, niciodată greşind. Într-o zi, nimeni nu a mai intrat în hangar să aspire covorul sau să-i umple rezervorul. Într-o zi, dintr-un motiv de neînţeles, proprietarii au decis că nu-l mai voi.

Nu vreau să fiu moale, dar gândeşte-te cum s-ar simţi câinele tău dacă i-ai face asta. Concorde nu înţelege profit sau pierderi. Nu are conceptul riscului sau certificatelor de zbor. E o maşinărie. Ştie să zboare foarte rapid peste atlantic.

Unele maşini sunt mai mult decât o colecţie de sticlă, metal şi fire. Au personalitate şi de asta moartea lor e atât de dură”.