Interviu Cine se cred angajaţii ăştia?

„Să te aştepţi să fii angajat după trei interviuri, dacă nu eşti Brad Pitt, poate spune multe despre tine”

O mulţime de oameni vin să-mi dea bani ca să le spun „unde au greşit” dupa ce au fost la 4-5 interviuri şi nu au obţinut niciun job. Ba, unii chiar după primul sau al doilea interviu nefinalizat.

-          M-au chemat la mai multe interviuri, m-am întâlnit şi cu directorul cel mare, şi nu m-au luat până la urmă, deşi eram perfect pentru job…
-          Da, şi?
-          ?!?!
-          Şi de ce ai nevoie de consultanţă pentru asta?
-          Păi cum? Nu v-am spus că jobul mi se potrivea ca o mănuţă şi că eram perfect pentru el, aveam experienţă, referinţe, de toate? Vreau să ştiu unde am greşit!
-          Dar de ce trebuie să fi greşit undeva ca să nu primeşti un job?
-          ?!?!
-          Nu te-ai gândit că poate au avut un candidat „şi mai perfect” decât tine?
-          ?!?!
-          Sau că, pur si simplu, nu voiau un angajat perfect?
-          ?!?! ?!?! ?!?!

Pe mulţi îi apucă depresia dacă după 2-3 luni încă nu-şi găsesc de lucru, după ce au fost la câteva interviuri. Sunt indignaţi, încep să facă scandal pe site-ul meu, să scrie mascari pe forumuri, în televizor, când îi întreabă o reporteriţă complice, cum că în ce ţară trăim, ce mai e şi cu societatea asta, că numai cu pile, cât de proşti şi de corupţi sunt angajatorii şi managerii, diverse depre fetele de la HR...

Nu par să ştie că trăiesc într-o ţară în care, oricum, găsesc de lucru mai repede decât alţii din alte părţi. În Europa, durata medie de găsire a unui nou job pentru cineva care nu e nici mai deştept şi nici mai frumos decât alţii e de 6 luni, iar în SUA de 7. Şi mai mult când e recesiune. Acolo nu se miră nimeni dacă după 5 interviuri în 3 luni e tot pe drumuri, şi cred că îşi spun că nu au făcut ei destule, nu că angajatorii sunt proşti.

S-au dus vremurile de până în 2009 când oricine îşi găsea un job în mai puţin de o lună, şi nu vor mă reveni prea curând -€“ dacă vor mai reveni vreodată... Atunci totul mergea repede, mai ales că şi angajatorii vedeau mai puţini candidaţi când aveau de făcut o recrutare, cam 5, în medie. Când întâlneau pe unul care li se părea cât de cât potrivit, îl şi angajau, repede, să nu li-l ia alţii. Acum nu mai e aşa. Angajatorii îşi permit să vadă mult mai mulţi candidaţi, ca să aibă de unde alege, durata procesului de recrutare s-a dublat, s-a triplat, pe cale de consecinţă.

Dacă s-ar gândi ceva mai mult, căutătorii de joburi şi-ar face următorul calcul simplu: un angajator vede acum, în medie, cam 10 candidaţi pentru un job. Asta înseamnă că, statistic vorbind, şansele fiecăruia sunt de 10%, la o medie de mai puţin de un interviu şi jumătate pe angajator. Adică, tot în medie, că ar trebui să se aştepte să meargă la cel puţin 10 interviuri ca să spere să-şi găsească un job rezonabil. Şi abia după aceea să înceapă să se întrebe la modul serios dacă e sau nu ceva în neregulă cu ei, cu societatea, cu managerii sau cu fetele de la HR, şi să vina la mine să mă plătească pentru a găsi problema şi a veni cu leacul miraculos. Dacă nu, pleacă supăraţi că mi-au dat banii doar că să le spun că sunt...
 
Să te aştepţi să fii angajat după trei interviuri, dacă nu eşti Brad Pitt, poate spune multe despre tine.