Chipuri şi măşti ale terorii
0
Caietul de sală al spectacolului cu piesa Tăietura de Mark Ravenhill, jucată, dacă nu mă înşel, în premieră pe ţară la Sala Studio a Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad, e unul cât se poate de elegant.
Conţine informaţii utile despre regizor (Alexandru Mihăescu), despre scenograf (Alina Herescu), despre actorul Richard Balint, deţinătorul temeinic şi priceput al rolului principal, invitat în reprezentaţie de la Teatrul “Regina Maria” din Oradea. De fapt, e vorba nu doar despre o atenţie politicoasă, acordată de gazde creatorilor invitaţi, ci despre o atenţie justificată de calitatea însăşi a montării, la împlinirea căreia contribuie şi actorii “casei” Mariana Tofan-Arcereanu, Andrei Elek, Marian Parfeni, Alina Danciu şi Cecilia Donat. Găsim şi un concis dar foarte bine scris text, din păcate nesemnat, lămuritor pentru sensurile spectacolului şi pentru felul în care directorul de scenă a abordat partitura dramatică.
Însă autorului anonim al respectivului caiet-program i-a scăpat inserarea unor informaţii absolut necesare despre semnatarul textului, englezul Mark Ravenhill. Care nu e chiar foarte cunoscut pe meleagurile româneşti, cu toate că, din câte se pare, e socotit drept unul dintre cei mai semnificativi scriitori contemporani de literatură dramatică din Marea Britanie. E chiar fondatorul curentului Spermă şi sânge, e uneori comparat cu Sarah Kane, cu a cărei piesă, Iubirea Fedrei, Teatrul arădean a înregistrat un mare succes în anul 2007. Din creaţia lui Mark Ravenhill ştiu a se fi jucat în România doar Fotografii explicite în 2006, la Studioul Casandra, în regia unei tinere despre care mai apoi nu am mai auzit nimic (Mona Dinu) şi Pool. No Water în 2008, în regia aceluiaşi Alex Mihăescu, la Teatrul German de Stat din Timişoara.
Tăietura e ceea ce se cheamă o parabolă dramatică cu o puternică încărcătură politică. E o piesă despre succesiunea dictaturilor, despre pretenţia lor de a fi altfel şi despre acomodarea complice, uneori dureroasă, cu ele (de unde şi simbolul la care face referire titlul), despre rafinarea şi falsa umanizare a terorii, despre mentalitatea torţionarilor. E povestea unui torţionar (Paul) de grad sub-mediu, de fapt a unui executant, a unui practician al terorii, poveste surprinsă în trei momente şi în trei locuri ale existenţei sale. La serviciu, acolo unde Paul e practic rugat, implorat de John să îşi facă odioasa meserie, acasă, loc unde trebuie să suporte falsitatea unei soţii (Susan) cu comportament iezuit, care e împotriva tăieturii ca mijloc de exercitare a terorii, dar nu a terorii însăşi, şi la închisoare, loc de unde refuză să fie salvat de fiul său, Stephen, reprezentant al noilor mijloace de exercitare a dictaturii altfel.
Textul lui Mark Ravenhill, tradus în româneşte de regizor şi de Mihaela Mihailov, a mai fost tăiat de primul, dar şi completat tot de el cu un fragment din celebrul roman al lui Cinghiz Ahmatov, O zi mai lungă decât veacul. Respectiva adăugire, transformată în prologul rostit “la dublu” de actriţele Alina Danciu şi Cecilia Donat care pe urmă au roluri fără text, nu ar fi fost neapărat necesară, dar a devenit validă şi parte a întregului concept scenic graţie scenografiei extrem de inspirate şi de eficiente a Alinei Herescu. Şi tot Alinei Herescu i se datorează costumele atipice, care au rolul de a te scoate din contingent, de a crea o realitate deloc preocupată de instituirea unui realism primar.
Alex Mihăescu a asigurat un bun tempo-ritm al reprezentaţiei şi a întocmit o foarte bună distribuţie. Richard Balint e un Paul cu nervii întinşi la maximum, în pragul exploziei, e torţionarul terorizat de propria misiune dar şi de suprimarea oricărui dialog cu membrii propriei familii. Are o soţie cu morgă, cu poză, cu discurs, dar practic fără sentimente, soţie căreia Mariana Tofan-Arcereanu îi asigură o interpretare riguroasă. Are şi un fiu, Stephen, student la universitatea devenită ea însăşi parte a sistemului concentraţionar şi care îl pregăteşte în realitate pe acesta să devină un torţionar încă şi mai priceput, încă şi mai dur, dar mai şiret, lucru bine subliniat în apariţia din final de deţinătorul rolului, Marian Parfeni.
Paul face aproape imposibilul spre a-l determina pe tânărul John să se acomodeze cu teroarea altfel decât prin tăietură, dar e învins de încăpăţânarea acestuia, o încăpăţânare temătoare, nuanţat jucată de Andrei Elek. Paul e, la urma urmei, cel mai uman, cel mai autentic dintre umanoizii din piesă, iar detaliul acesta e excelent subliniat în ultima parte a spectacolului, parte în care Richard Balint îşi arată măsura complexităţii talentului său.
Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad- TĂIETURA de Mark Ravenhill;
Traducerea: Alexandru Mihăescu şi Mihaela Michailov;
Regia: Alexandru Mihăescu;
Scenografia: Alina Herescu;
Cu: Richard Balint, Mariana Tofan-Arcereanu, Andrei Elek, Marian Parfeni, Alina Danciu, Cecilia Donat;
Data reprezentaţiei: 4 iunie 2013
Se încarcă comentariile...
