Ce lăsăm ȋn urma noastră

Aşa-i că nu v-aţi gândit cum va arăta lumea din jurul dumneavoastră peste vreo sută de ani, când majoritatea dintre noi nu vor mai fi nici măcar ȋn amintirea celor ce vor vieţui atunci? Eu, recunosc, m-am gândit la asta nu demult, ȋn timpul unei vizite la Muzeul McCord din oraşul canadian Montréal.

Acolo am văzut imagini din urmă cu vreo 60-70 de ani, surprinse ȋn cartierele montréaleze, ticsite de imigranţi din toate colţurile pământului. Mi-a atras atenţia un moş cu privirea tristă care fuma la colţul unei prăvălii. Cine ştie de unde venise şi ce-o fi fost ȋn mintea lui atunci când fixa camera cu privirea. Moşul s-o fi stins de ceva vreme, cartierul ȋn care-şi ducea zilele şi-a schimbat ȋnfăţişarea, nepoţii lui or fi având azi copii mari şi griji cât cuprinde.

Montréalul s-a transformat odată cu lumea ce-l animă. Ȋn bine sau ȋn rău, numai Dumnezeu ştie adevărul. Cert este că oamenii şi-au schimbat felul de a fi, chiar dacă nu ȋn mod dramatic, aşa cum se ȋntâmplă prin alte părţi. Spre exemplu, ȋn România.

Mă uitam, zilele trecute, la fotografii de acum un secol, cu fărâme din centrele oraşelor Bucureşti, Slatina, Piatra Neamţ. Câte o clădire ȋn stil parizian, un parc, o statuie, câţiva trecători ȋmbrăcaţi ȋngrijit. Ce s-a ales din toate astea? Mai supravieţuieşte, ici, colo, câte un vechi „palat administrativ” şi câte o casă boierească cu pereţii scorojiţi. Ce-i drept, peste imobile au trecut ani tulburi, ignoranţă şi planuri de urbanizare forţată. Zidurile au rezistat ȋn cele din urmă, dar de sufletele oamenilor ce s-a ales?

Nu sunt de acord cu aceia care spun că este ȋn firea omului să regrete trecutul, deşi prezentul ȋi oferă mai mult. Până una, alta, diferenţa ȋntre generaţiile care au construit prezentul ȋn Canada, şi cele care ne vor ȋnlocui pe noi se vede limpede ȋn mijloacele de transport ȋn comun.

Ȋn lumea occidentală, nerespectarea regulilor atrage, de cele mai multe ori, sancţiuni băneşti care reduc drastic bugetele alocate de cetăţeni pentru consum şi distracţie. Asta pentru că autoritatea statului este (ȋncă) exercitată, sub o formă sau alta. Aşadar, fondul respectării unei reguli de conduită este frica, nu convingerea că acea regulă este bună. Şi aici vedem clar diferenţa ȋntre generaţiile care au construit prosperitatea Vestului şi cele care beneficiază ȋn prezent de ea.

Gândiţi-vă acum la acea parte de lume, ȋn care suntem şi noi, unde comunismul şi ceea ce a urmat după prăbuşirea lui au distrus sistematic autoritatea statului. Altfel spus, acolo au dispărut şi valorile, şi frica. Ȋn ţara noastră se trăieşte de ani buni prin „fentarea sistemului”, principiul extinzându-se alarmant prin „fentarea aproapelui”. Este o chestiune de timp ca acest lucru să se ȋntâmple şi ȋn Occidentul de care am fost despărţiţi, ca evoluţie istorică, ȋn 1947. Mă ȋntreb ce ar zice acel moş cu privirea tristă, venit de cine ştie unde şi păstrat pe o peliculă a Muzeului McCord, văzând cum se trăieşte astăzi ȋn lume.