Cazul Becali. Cele două temperaturi ale justiţiei române: una caldă, una rece

Condamnarea la închisoare a lui Gigi Becalli vine în ceasul al doisprezecelea, când românul îşi pierduse aproape total încrederea în justiţie. După 13 ani de ”na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”, în care ”dosarul terenurilor” a fost aruncat ca o castană foarte fierbinte de la un judecător la altul, apariţia deciziei de condamnare pare a fi fost infinit mai grea ca o naştere.

Nu este greu de imaginat câte şpăgi de prin valize cu bani s-au dat în stânga şi în dreapta, când la orizont apăreau zornăitoarele cătuşe. Sau, câte convorbiri şi întâlniri de taină au avut loc între actorii acestei triste comedii judecătoreşti. Cu actori într-o distribuţie mereu schimbătoare.

Despre faptul că Gigi a înşelat statul român ştia şi tata, şi mama, şi bunicul, dar mai ales străbunicul care, în baston mergând, vorbea singur la nesfârşit: ”Cum se poate ca justiţia, chipurile, să nu observe?”

Paranteză: azi aşa, mâine aşa, anii au tot trecut. Între timp, în România s-au produs alte numeroase hoţii, unele mult mai mari, încât în memoria românului, care este un recipient în formă de ulcică, acestea au început să nu mai încapă, ba chiar s-au revărsat, provocând un fel de congestie cerebrală, împinsă cu căruţul la terapie intensivă.

Pentru cât se fură în România, mintea omului nu ajunge, e necesar ca acesta să îşi cumpere un calculator de ultimă generaţie. Bineînţeles, mă refer la furturile descoperite şi pe care se lipeşte imediat eticheta ”NUP”.

Pentru celelalte, produse în dreapta, când omul legii a întors capul la stânga, sau când tot el s-a uitat în pământ, prefăcându-se că nu vede nimic, nici calculatorul nu poate face faţă cu memoria lui.

Închidem paranteza: aşadar, din cauza becisnicei memorii, asaltată zilnic de corupţi cu studii de specialitate, aşi în materie, care clasează România printre primele ţări din lume, uitasem definitiv de Babiuc, de Cioflină, şi de ceilalţi implicaţi într-un furt la drumul mare. Nici nu ştiam dacă mai trăiesc. 

De Gigi nu poţi să uiţi, el e prezent pe toate ecranele televiziunilor drăgotiste, cărora le face rating cu mersul său legănat, de curcan înfoiat, cu mâinile afundate în buzunarele unor costume fine de tot, cu analizele sale de politică internă agramată, dar şi cu ha-ha-urile sale interminabile, ajunse subiect de comedie naţională.

Nu poţi să uiţi nici nenumăratele scene cu oameni necăjiţi şi copii săraci, în care Gigi împărţea câte o bucăţică din cărămida de bani ascunsă în buzunarul de la spate.

Aţi observat? Nimeni nu se revolta, nu întreba de unde erau aceşti bani. Mai ”slab de înger”, când i se mai făcea o casă, sau o biserică, tot din bani negri, românul spunea: ”Vai, ce bun e Gigi! Uite, Ţiriac nu dă, nici alde Patriciu...”.

Ani de zile, imaginea de binefăcător a lui Gigi a plutit deasupra României ca un stindard, la adăpostul căruia echipa sa de consilieri neştiuţi de nimeni (judecători, avocaţi, gradaţi de toate genurile) şi-a pus mintea şi talentul la dispoziţia şefului lor, avantajul fiind reciproc.

Unde sunt acum aceşti consilieri, ce fac ei? Nimeni nu ştie. Dacă dai frâu imaginaţiei, pentru care nu există articol de lege, poţi să-ţi închipui că îşi cheltuiesc valizele lor cu bani prin exotice străinătăţi, ajutaţi de tinere femei, tot exotice. Ce nevoie mai au de Gigi?

Eu nu înţeleg cum au putut ei să îl trădeze pe patron, când acesta mergea mereu pe Muntele Athos, lăsând acolo milioane de Euro, cu speranţa că va deveni un fel de sfânt, sau că ”Steaua” va câştiga nu ştiu ce fel de meci aducător de alţi bani? Un singur răspuns există: sunt conduşi de Satana! 

Bref! Timp de trei ani, Gigi, al doilea hăhăitor al ţării, ne va lipsi. El nu va mai zburda ca un miel pe pajiştile patriei, dar nici cioban la oi nu va mai fi. Adică, nu va mai mulge laptele gras din ţâţele oii care se cheamă România.

Pe de altă parte, nici nu trebuie să murim de grija lui. Brânza pe care o are adunată în nenumărate butoaie, ţinute în palatul său de aur, îi va ajunge să trăiască bine-mersi, după eliberare, până la foarte adânci bătrâneţi.

Desigur, ne va lipsi, dar nu numai nouă. În primul rând, va avea de suferit Parlamentul Europei, văduvit de prestaţiile sale mioritice. Apoi, acelaşi lucru se va întâmpla cu Parlamentul României.

Tristeţe mare va fi şi în interiorul propriului partid, pe care l-a condus după cum a bătut vântul, ca un cârmaci jucător. Să nu mai vorbim de doliul care se va purta în cadrul altui important partid, unde era cât pe ce să fie membru. Sau a fost?!

P.S. Una caldă, una rece. Când am aflat de sentinţa de condamnare, m-am bucurat, nu de răul lui Gigi, cum se vor grăbi unii să spună, ci de altceva: ideea de justiţie în România începe, în sfârşit, să prindă viaţă.

Bucuria a durat cam o jumătate de oră, timp în care m-am pregătit pentru cină. Apoi am aflat că ”greii fotbalului” au scăpat de pedeapsă în mod miraculos, că procesul se va relua – după a câta reluare? - la anul şi...la mulţi ani, când va funcţiona un nou Cod Penal, cu alte pedepse pentru infracţiunile lor etc.

Este limpede pentru mintea cu memorie becisnică a românului că aceşti evazionişti, despre faptele cărora ştiu: tata, mama, bunicul şi străbunicul, sunt apăraţi de aceeaşi justiţie care l-a condamnat pe Gigi Becalli, din moment ce judecarea lor este programată în funcţie de apariţia unor reglementări mai blânde, unde poţi să introduci sintagma ”cu suspendare” cât a-i zice peşte, ca să folosesc o expresie din Moldova mea natală.  

 Nu am mai mâncat nimic aseară, am postit.