Câteva cuvinte despre Mihai Botez

De formaţie matematician, unul strălucit, apreciat de academicienii Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc, specializat, iar mai apoi doctor în Teoria probabilităţilor şi statistică matematică, un titlu ştiinţific obţinut la doar 24 de ani, convertit ceva mai încolo la studiul viitorologiei, Mihai Botez are deopotrivă meritul de a fi fost unul dintre cei mai proeminenţi disidenţi români anticomunişti

A fost ceea ce se cheamă un intelectual critic, atitudinea lui şi a altor câtorva cărturari români de mare anvergură, conectând, în ultimă instanţă, salutar, aş zice, ţara noastră la o mişcare est-europeană de mult mai mare amploare al cărei principal rost a fost acela de a ilustra puterea celor fără de putere.

Mihai Botez şi-a început disidenţa anticomunistă, alături de Titus Mocanu şi Vlad Georgescu, în 1977, sub influenţa mişcării Goma. A continuat-o ca atare, în România, înfruntând presiunea psihică şi violenţa fizică exercitate de Securitate, dar şi un nemeritat surghiun la un amărât centru de calcul din Tulcea. Toate aceste persecuţii s-au consumat de-a lungul a 11 ani.

Mihai Botez a considerat că, în condiţiile specifice anilor ’80 din România, contestatarul îşi putea expune totuşi punctul de vedere. Iată ce scria Mihai Botez într-un text conceput în prima parte a „deceniului satanic” (Mircea Zaciu): „N-am să încetez niciodată să repet ceea ce am vrut să demonstrez, cu sacrificiul unor ani buni din viaţa mea, că se poate trăi în România de azi ţi fără să te târâi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de cetăţean care nu laudă puterea”.

Mihai Botez făcea toate acestea fiindcă, aşa după afirma într-un text expediat pe adresa müncheneză a prietenului său, Vlad Georgescu, devenit director al Departamentului românesc al Europei Libere, „nu mi-e frică, cum nu mi-a fost niciodată. Ştiu bine că nu trebuie să mă aştept la bomboane şi felicitări pentru ceea ce fac”.

Bomboane şi felicitări nu a primit niciodată în România comunistă disidentul anti-comunist Mihai Botez. A fost, în schimb, urmărit de agenţii Securităţii oră de oră, a fost agresat fizic în miez de noapte, a fost calificat drept trădător. Desigur, presa comunistă, puternic controlată şi aservită, nu a suflat o vorbă despre curajul lui Mihai Botez, la fel cum nu a făcut-o nici în cazul lui Dorin Tudoran, al lui Radu Filipescu, al părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ori al Doinei Cornea. Despre toate acestea românii nu puteau să afle decât de la posturile de radio străine, îndeosebi de la Europa Liberă şi de la directorii ei eroici, Noel Bernard şi Vlad Georgescu.

Acesta din urmă – a se vedea şi cartea lui Mihai Botez Scrisori către Vlad Georgescu- s-a referit în câteva editoriale la acţiunile contestatare ale vechiului său prieten, dar şi la analizele politice de mare subtilitate pe care acesta le-a făcut încă pe vremea când era încă în ţară. O parte dintre aceste editoriale sunt reproduse în cartea postumă România anilor ’80 (Editura Jon Dumitru, München) ori pot fi ascultate pe site-ul Arhivei istorice a postului.

În 1988, după felurite înscenări şi percheziţii în lipsă, după ameninţarea orchestrării unui proces de înaltă trădare, Mihai Botez a ales calea emigrării. S-a stabilit în SUA, a lucrat în diferite institute de cercetare, a avut parte de o carieră excepţională, dar nu şi-a abandonat niciodată lupta anti-comunistă.

În 1992, preşedintele Ion Iliescu i-a făcut oferta de a deţine postul de prim-ministru. Propunerea a fost refuzată instantaneu fiindcă Mihai Botez nu credea în şansele de reuşită ale unui guvern politic, în condiţiile cu care se confrunta atunci România. Un an mai târziu a acceptat însă propunerea de a deveni ambasador al României mai întâi la ONU, apoi în Statele Unite. În atmosfera de puternică, exacerbată, adesea nedreaptă suspiciune, specifică acelor ani tulburi, asupra lui Mihai Botez a început să planeze prezumţia de impuritatea. Venită îndeosebi din partea noilor „intelectuali critici” care nu au avut, la vremea potrivită, nici pe departe curajul său. De unde, poate, şi crescuta iritabilitatea dintr-o discuţie pe unde scurte, discuţie din toamna anului 1994, despre prezentul şi viitorul relaţiilor româno-americane, discuţie moderată de Emil Hurezeanu, transcrisă de acesta în cartea Cutia neagră. Istoria prezentă a României în 1001 de minute la microfonul Europei Libere (Editura Albatros, Bucureşti, 1997).

Emil Hurezeanu avea să-şi amintească de respectiva emisiunea într-un text omagial scris în 1995, rostit la Deutsche Welle, publicat în revista 22, text prilejuit de decesul neaşteptat al lui Mihai Botez. Binecunoscutul jurnalist contextualizează în comentariul său interviul, evocând maşina de zvonuri­, dar şi propria-i mirare legată de „seninătatea cu care acceptase să fie, în capitala democraţiei, reprezentantul unui guvern naţional-comunist, oligo-democratic, colorat de Vadim Tudor sau Gheorghe Funar. La manifestarea acestei surprize ne-a reproşat mie, şi celorlaltor invitaţi (Vasile Popovici şi Nestor Rateş, n.m. M.M.) lipsa de deferenţă faţă de un funcţionar diplomatic al Statului român”.

Comentariul lui Emil Hurezeanu se încheia în felul următor: „Poate că avea dreptate. Poate că Mihai Botez duce cu sine în mormânt o taină, necunoscută nouă, care i-a motivat şi justificat ultima parte a vieţii. N-are importanţă. Dispare odată cu Mihai Botez un excepţional raisonneur al cetăţii. De calmul şi echilibrul lui aveam şi vom avea mereu nevoie, chiar dacă şi el, ca noi toţi, fiind aşa, s-a putut înşela. Pentru Mihai Botez, cel cunoscut şi ne-misterios, voi nutri mereu o imensă admiraţie. Noi, românii, am avut în el, în ultimii 10-11 ani, un compatriot excepţional, ultimul din cei câţiva ce au slujit cu adevărat onoarea patriei adevărate”. ( cf. Între câine şi lup, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1996)

Tocmai de aceea mi se pare extrem de importantă decizia editurii bucureştene Vremea de a republica, în seria Fapte, Idei, Documente, eseul lui Mihai Botez Intelectualii din Europa de Est- Un punct de vedere românesc (2016). Apărut pentru prima dată în 1993 la Editura Fundaţiei Culturale Române.

Asupra cărţii şi ideilor sale voi reveni într-un comentariu viitor.