Catedrala mântuirii neoliberalismului

După campania referendum, consacrarea „Catedralei Mântuirii Neamului“ constituie noul gest de răspicată recunoaştere a triumfului neoliberalismului in România. Trist, dar adevărat, după ce se va lăsa praful propagandei naţionalist-creştine ce domină politica de sistem de azi, adevărata semnificaţie a zidirii cu mari eforturi financiare a acestui edificiu va ieşi la iveală.

Acest proces de înţelegere va dura însă mulţi ani. Dar sper că lecţia de istorie pe care o oferă va fi mai profund asimilată decât cea a Casei Poporului. Această imensă biserică va rămâne în istorie pentru grandoarea sa disproporţionată, pentru denumirea sa pompoasă şi pentru neadecvarea zidirii sale sa la necesităţile reale ale românilor – scoli, spitale, drumuri, aer şi apă curate. De asemenea, nu o vom uita pentru că reprezintă un exemplu clasic de încercare de reconciliere superficială a tot mai stridentelor paradoxuri ale societăţii româneşti, paradoxuri direct proporţionale în gravitate cu dimensiunile clădirii.

Aceste paradoxuri sunt produsele căii neoliberale dure adoptate de inexperimentata democraţie românească postdecembristă. Vă veţi întreba, desigur, care este legătura între neoliberalism, conservatorism, creştinism ortodox şi o pretinsă mântuire a cetăţenilor. Legătura e însă lesne observabilă. Neoliberalismul reprezintă un sistem politic şi economic fundamental injust, care are nevoie de propte ideologice pentru a se face acceptabil. Conservatorismul religios, naţionalismul şi şovinismul constituie astfel de propte. Şi cu cât mai dură injustiţia într-o ţară – atât de evidentă în cazul României – cu atât mai grandioasă şi mai catedralică investiţia în aceste propte.

Neoliberalismul produce mari inegalităţi economice şi consolidează elite. Promovează un individualism acerb, competiţie fără limite, o apăsătoare responsabilitate economică la nivel de cetăţean, mercantilism şi indiferenţă faţă de programele de protecţie a celor ce nu ţin pasul. Astfel el distruge ţesătura socială din interiorul unui stat. Legături bazate cândva pe solidaritate, generozitate şi compasiune sunt erodate de un discurs ce afirmă că fiecare e pe cont propriu. Ceea ce înainte constituia întrajutorare se înlocuieşte cu serviciu plătit. Unde înainte exista spirit de vecinătate şi dorinţă de a construi în comun şi pentru binele comun, acum găseşti concurenţă, oferte diferenţiate şi drept de a-ţi cumpăra locul din faţă (cu fudulia aferentă). 

Şi pentru că practicile neoliberalismului golesc de sens viaţa, pervertesc şi dezrădăcinează, elitele sale încearcă să compenseze daunele create sponsorizând edificii precum Catedrala, sărbători naţionale, varii acţiuni culturale şi sportive, precum şi inutile şi hidoase monumente ca recent dezvelitul de la Alba Iulia. Menirea lor e să genereze false impresii de comunitate, egalitate, înfrăţire şi stabilitate. De asemenea să creeze surogate de deminate pentru nişte cetăţeni exploataţi şi furaţi la fiecare colţ birocratic, precum şi un sentiment de ordine şi dreptate pentru persoane lăsate de capul lor în mijlocul unei lumi tot mai incomprehensibile, mai competitive, mai mercantile, mai însingurate, mai stresante, şi mai populate de oameni tot mai neprietenoşi unii cu alţii.

Tot aşa cum Casa Poporului ceauşistă nu era a poporului, ci a unui regim ce nu dădea doi bani pe popor, Catedrala nu a fost menită să mântuiască nici neamul şi nici pe creştin. Ea a fost construită de un sistem politic ce nu dă nu ezită să propage măsuri economice ce nu au nimic în comun cu compasiunea şi îngăduinţa creştină - şi când spun sistem nu fac diferenţă între vremurile lui Dragnea, Ponta sau Băsescu. Scopul real al ridicării ei este de a mântui neoliberalismul în faţa celor ce suferă de pe urma sa, prevenind astfel o posibilă revoltă.

Casa Poporului, pe care românii nu au avut curajul să o demoleze, mai serveşte şi azi drept mărturie a ipocriziei politice a vremurilor sale. Nu ştiu cum vor refolosi copiii şi nepoţii noştri acest edificiu în cincizeci de ani, dar mărturia sa pentru generaţiile ce vin devine deja cunoscută. În ceea ce-i priveşte pe cetăţenii credincioşi, ei ştiu că religia de suflet nu se practică în edificii bombastice cu aer de mall, la a cărei slujbe participi doar cu o abstractă identitate de român. Se practică modest în lăcaşuri de cult, unde te rogi alături de cei cărora le-ai deschide uşa fără să te uiţi pe vizor, i-ai ajuta să-şi mute mobila oricând ţi-o cer, le-ai împrumuta sau poate chiar dărui bani la nevoie şi le-ai încredinţa cheia de la apartament ca să-ţi ude florile dacă eşti plecat la drum.